Intra aici cu sufletul si esti mai acasa ca oriunde...

Mai cred în voi…

Mai cred în voi, în nume de români,
Mai cred în tine prea hulită ţară,
În vorbele rostite din bătrâni
ªi-n cei ce te vor scoate din ocară,

Mai cred în omenie şi-n cuvânt,
În fumurile care ies pe coş,
Mai cred în răsucirea în mormânt
A celor ce ne-au fost iubiţi strămoşi.

Mai cred în soarele ce urcă-n zi.
Mai cred în răsărit şi-n asfinţit,
În cei ce-au fost şi cei ce vor veni,
Dar nu mai cred în cei ce m-au minţit.

Le pun în grai cuvântul ce l-au vrut
ªi l-au ţinut ascuns şi nerostit,
Am suferit, am plâns şi m-a durut,
Dar aţi greşit crezând că m-aţi prostit.

Mai cred în voi, la ultim ceas de seară,
C-aţi înţeles în toate ce-aţi greşit
ªi nu lăsaţi urmaşilor povară
Nesăbuinţa voastră-n infinit.

Lăsaţi-va urmaşii… neurmasi
ªi poate alţi copii şi alţi nepoţi.
E plină lumea de meschini şi laşi
ªi prea ne-am săturat de-atâţia hoţi.

Nu le lăsaţi şi vina ce n-o au
Sunteţi meschini, dar nu fiţi şi neghiobi.
Cu toată bogăţia-n care stau
Vor fi bogaţi cu suflete de robi.

Blesteme vă vor prinde din cuvânt
În timp ce fumuri tot mai ies pe coş.
Vă veţi întoarce şi voi în mormânt
Dar nu cu răsucirea de strămoşi.

E plânsul meu…

Din leagăn, primul grai
A fost un plans.
Dar nu ştiam atunci
De rostul lui,
De dor,
De bucurie.
Era doar plâns
Nevinovat de prunci.
L-am luat cu noi
ªi în copilărie.
ªi-am plâns cu el
Dureri şi bucurii,
Am învelit
Cuvinte de ocară.
L-am pus peste durerea
De copii,
Ne-am ajutat de el
Să nu ne doară.
Dar am crescut
ªi plânsul l-am lăsat.
Din fală, din mândrie
Sau ruşine.
ªi-atâtea clipe trec…
Neîncetat,
Când trebuie să plângi,
Cînd simţi c-aşa îţi vine.
Eu mi-am ascuns durerea
În cuvânt.
În el ascund
ªi stropi de bucurie.
E plânsul meu,
ªi pot să-l plâng
Fără ca lacrima să ştie.

E ziua ta...

E ziua ta, minune strămoşească
Primeşte-n dar modestul meu cuvânt
Aşa cum gându-mi ştie să rostească
De ziua ta să fie legământ

Că te-am iubit, cinstit şi respectat,
Ţi-am venerat iubirea ce mă cheamă,
Din trupu-ţi m-am hrănit şi adăpat
ªi te-am simţit a fi a doua mamă.

Ţi-am admirat şi grija pentru cei
Ce rătăcesc nevoia ta şi dorul,
Departe de mirosul tău de tei,
De cântecul ce-l susură izvorul.

I-ai aşteptat cu muntele şi marea,
Cu sufletu-ţi de soare şi de cer
Unde nicicând nu-ncape neiertarea
ªi neiubirea celor care pier.

Tu i-ai iubit şi-atunci când ei ţi-au dat
Dispreţul lor... şi ura... şi mânia
ªi că o mamă bună i-ai iertat
Primindu-le în trupul tău vecia.

Am plâns aceeaşi lacrimă amândoi…

Tu ai plecat, dar eşti aici cu mine,
Să-ndeplinim destinului cuvânt…
În rostul scris al legilor divine
Nu poţi desprinde cerul de pământ.

Ne-a fost sortită o singură lumină,
Un singur cer, un soare şi-un pământ,
Un singur Eden ne va fi grădină
ªi viaţă doar un singur legământ.

Am fost legaţi de-o singură chemare,
Un singur rost şi-un singur adevăr.
Cum poate trece timpul în uitare,
Când am crescut aceleaşi flori de măr ?

Acelaşi gând l-am prefăcut în şoapte,
Acelaşi dor iubirea ne-a cuprins,
Am străbătut aceeaşi zi şi noapte
ªi-aceleaşi timpuri tâmplele ne-au nins.

Acelaşi vis l-am rătăcit prin stele,
Cu-acelaşi pas am străbătut nevoi,
În zilele cu nor şi clipe grele
Am plâns aceeaşi lacrimă amândoi.

Din dansul lor…

E ca un basm, căzut din cerul sfânt
În care îngeri aripile-şi scutur
ªi curge-apoi cu-ncetul spre pământ
Ca mângâierea aripii de flutur.

E ca un dans, în care puritatea
S-a prins în joc cu-ntreaga măreţie.
Privindu-l, vezi în el eternitatea
În preamărirea albului ce-nvie.

Am pus căuşul palmei opritor
Să prind în ea un strop de frumuseţe.
Ca o minune s-a oprit din zbor…
S-a aşezat în palmă cu blândeţe.

În drumul lui, ce căuta pământul,
S-a prins în palma mea ca-ntr-un popas
ªi am simţit în moartea lui sărutul
ªi lacrima de înger ce-a rămas.

Mi-a lunecat în luciul ei privirea
ªi gândul către viaţa de apoi.
Prin moartea lui, şi-a-ndeplinit menirea,
Să fie fir de viaţă pentru noi.