Vreau sa plec de acasa!

Imi cer scuze pt ca nu am mai intrat pe site! Am postat intrebarea si nu mi s-a raspuns in ziua respectiva, asa ca am intrebat pe cineva informat. Mi-au fost cerute detalii, insa nu cred ca e necesar sa le dau. Vreau sa plec din cauza relatiei mai mult decat deficitara cu parintii. Sunt in clasa a-11-a la cel mai bun liceu din oras, am media aproape de 10, nu ies, nu cer bani de la parinti, ii respect...cu toate acestea, "nu sunt buna de nimic"... "de aveam alt copil...."...etc. Mi-a ajuns! Ma urmaresc, investigheaza orice detaliu legat de viata mea. NU RENUNT LA SCOALA! Nu!

Eu vreau sa-mi termin studiile, sa lucrez, sa-mi construiesc o viata, fara reprosuri, fara: "eu te-am facut, eu te omor", "te-am crescut ca sa ne faci de ras?" (chiar cu media, care nu este 10 in capat). Nu o sa fie problema cu banii...nu cred ca au rost mai multe detalii, le-am dat totusi pt cei care m-au intrebat si au asteptat raspunsul meu. Ma interesa doar atat: daca plec, lucrez, imi termin studiile, ba chiar stau in acelasi oras, e posibil sa ma impiedice ei? Si avand in vedere ca am 17 ani, am nevoie de un tutore, daca ei nu sunt langa mine. Pot sa-mi aleg tutorele?

@AVLIL, multumesc pt atentie si incredere.
Nu, "adelina" nu exista. Ba chiar nici nu au legatura posturile "mele" intre ele, nici macar nu se leaga de viata cuiva construind o poveste pe cat de imorala, pe atat de incredibila. Dar sa lasam investigatiile utilizatorilor de mai sus, din simplul motiv ca nu-si au rostul. Mi se par atat de penibile replicile parintilor... Ba chiar cuvantul "parinti" rostit de mine, suna pueril. Iubesc ideea de familie, parinti, dragoste, intelegere. Asta imi doresc mai mult decat orice. Cred ca aici mai sunt necesare cateva detalii: sunt depresiva, iau antidepresive, sufar de insomnie, nu ma pot concentra, nu vreau nimic altceva decat sa dorm...si nici macar asta nu pot! Dar nu am cum sa ma tratez medical(psihologic), pt ca...supriza! Ai mei nici nu vor sa auda de asa ceva! Cand ma gandesc la parintii mei si la relatia mea cu ei, de la ideea de frumusete a vietii, ajung in derizoriu.
Stiu prejudecatile existente (si pe buna dreptate) legate de 17 ani, imaturitate, etc. Nu o sa reusesc vreodata sa conving pe cineva de ceea ce sunt printr-un simplu mesaj... Si nici nu va pot cere sa o luati ca atare, insa nu sunt adolescentul tipic al zilelor de azi. Mi-as dori sa nu mai ajung acasa, sa aud acele replici, sa fac tot ce fac impotriva vointei mele. Tot ce vreau e sa traiesc din si pentru dragoste, pacat ca nu o pot face pt parintii mei! Vreau din suflet sa ma intorc inapoi la ei, avand o viata proprie, incercand sa reconstruiesc relatia...iubesc ideea...Insa daca ma gandesc la cata ura emana prin orice vorba, tot ce vreau e sa "plec de acasa". Cat de jos ma cobor cand rostesc asta, stiu...Oricum nu va cer sa intelegeti, poate doar unui unui Hyperion. Eu sunt cat se poate de jos, in incapabilitatea mea de a fi fericita...cate cer, nu?

LE: Laura, multumesc pt informatii. Raspunsul final este ca da, ma pot lua acasa! Singura cale ar fi casatoria? Pe care nu o agreez si nici nu o voi urma...

Draga mea fetita (sa nu te simti incurcata sau jignita de acest apelativ) o spun cu toata duiosia si intelegerea , asa cum as face-o pentru fetele mele. Viata e nedreapta, din pacate afli mult prea devreme acest lucru. Depresia, tanchilizantele, spune un NU hotarat. Din ce scrii se vede ca esti o fata desteapta si cu resurse, atunci gaseste in tine forta de a lupta,e usor sa te lasi prada depresiei, e solutia comoda a celor care se lasa invinsi, iar eu stiu, simt, ca tu nu esti si nu vei fi o invinsa. Iti pot da o solutie pragmatica in sensul ca uneori trebuie sa te faci frate cu dracul pana treci puntea, cu scuzele si ghilimelele de rigoare. Deci mai ai un an pana termini liceul, strange din dinti, si termina-l. Apoi du-te la facultate si o sa vezi ca viata iti va oferi oportunitati la care acum nici nu te gandesti. Daca vrei sa-mi scrii in privat gasesti mailul pe avocat.net, sunt disponibila. Gandeste-te la ce ti-am spus si alege tabara invingatorilor. Bafta.

Eu am ales sa lupt cu depresia, ai mei vor sa raman asa. Le e mai comod. Din pacate nu mai vreau sa rabd, asta imi ingradeste cu mult orizontul. Tot ce fac este sa ma gandesc la situatia asta, de mai mult timp; nici macar nu este o speranta, ci mai mult e produsul lasitatii... Dar nu suntem pe un site de psihologie. Oricum, inainte sa plec, voi deschide discutia cu ei. La facultate nu vor sa ma sustina, inca un motiv pt care NU vreau sa mai astept un an, ca apoi sa dau ochii cu realitatea, sa nu am de unde sa fac rost de bani sa-mi platesc chiria. Mai bine cred ca m-as descurca acum, decat incercand sa ma si acomodez la facultate si sa reusesc sa ma intretin. Sincer, imi pare rau pt ai mei...dar am indurat destule. Nu m-au batut des, desi s-a intamplat, nu m-au lasat sa mor de foame, am avut net, telefon, caldura...Si stiu prea bine ca unii ar da orice sa le aiba, insa eu imi doresc mai mult, in special aspectele legate de ceea ce nu se vede - dragostea, sufletul, multumirea. Vreau ca dupa ce imi construiesc o cariera, sa le inapoiez tot ce mi-au dat, si anume banii. Ca in rest...

Adelina2008, incerc sa mai raspund inca odata, in ciuda faptului ca ce am postat anterior a fost sters! Gandesti profund la varsta ta si bine dealtfel, dar, ce vrei sa faci in continuare pentru tine, pentru cei din jurul tau care te cunosc si te respecta(ma refer la apropiati, evident!)? Oricum, lupta cu depresia nu inseamna sa pleci de acasa asa, pur si simplu... Adelina2008, recunosti ca ti s-au intamplat lucruri frumoase, pe langa acele purtari nefiresti, ca sa le numesc asa, ale parintilor tai fata de tine, gandirea ta oarecum mai sa-i zic anvagardista fata de conservatorismul lor feroce. Ai rabdare cu tine in continuare, si cu ei mai multa rabdare si se va intampla ceva frumos cu siguranta! Persevereaza!