Imi place acest blog...

Question

Discuție deschisă în Timp liber şi ocupaţii cu care îl putem umple

Imi place acest blog...

Utilizator 09:51, 23 Martie 2011

Sunt cateva bloguri pe care le citesc cu placere. Unul dintre acestea este al lui Vlad Petreanu (Amar de Zi), un jurnalist inteligent, fost ‘’antenist’’ care si-a dat demisia de curand de la trustul autointitulatului cool mogul – de care de asemenea imi place, e dreptul meu :)
Poate aveti si voi bloguri pe care le urmariti, spuneti aici...

Acesta este textul in care a descris ''procesul'' de lichidare dupa ce si-a dat demisia.

Lichidarea
- Cleşte sertizor.
- Ce-i aia?
- Cleşte sertizor. Pentru papuci d-ăia, la cable.
- N-am luat niciodată aşa ceva. La ce mi-ar fi trebuit?
- Aşa figuraţi.
- Nu cred. Aş vrea să văd şi eu unde am semnat pentru asta.
- E o situaţie mai veche, de prin 2007. Eu sunt nou, n-o am.
- Păi şi-atunci?
- Nu ştiu, aşa figuraţi.
Administratorul se uită la ceas. Curând se termină programul. În faţa lui, catastife, caiete, dosare, foi prinse cu agrafe şi capse. Creioane, pixuri aliniate pe masă. Un monitor de calculator, stins. O tastatură pusă deoparte, nefolosită. Un calendar prismatic din carton lucios. Ordine, disciplină, alinieri, spaţiu atribuit după un regulament misterios.
Eu, în picioare.
- Mai aveţi un brother touch.
- Asta chiar nu ştiu ce e.
- Nici eu, dar e la dumneavoastră.
Lichidarea e momentul ultimei clarificări între tine şi firmă, un partaj în avantajul unuia singur. Compania vrea totul înapoi, chiar şi ce n-a avut. Erorile sunt numai ale tale.
- ªi un generator.
- Generator? Cum, generator?
- Ton generator.
- Adică generator de ton? Nu de curent?
- Aşa scrie. Nu ştiu de care e.
Imposibil să-nţelegi ceva.
Sfârşitul unui contract e aici o epopee cu încleştări de voinţe, învinuiri, trădări şi acte de eroism. Într-un birou, cineva îţi semnează, cu un zâmbet complice, fără a mai verifica (“doar ne ştim, dom’ Petreanu”). În altul, omul îţi împărtăşeşte anecdote:
- Ce-aveţi dumneavoastră e mizilic. ªtiţi că sunt şi flotoare pe unele inventare.
- Ce fel de flotoare?
- D-alea de veceu.
- ªi vine cineva să le verifice vreodată?
- Comisia.
Comisia. Sunt oameni plătiţi să numere flotoarele de wc. Câte facultăţi îţi trebuie pentru asta? Cu cât poţi plăti aşa o specializare?
- ªi să vă zic una tare.
- Ia zi.
- ªapa de beton din platoul ăsta din stânga?
- Nu cred.
- Ba da. E şi aia pe inventarul cuiva. Nu vă spun cine, dar e pe inventarul cuiva.
O şapă de beton de 400 mp, pe un inventar. Absolut autentic.
În alt birou, întâlnesc un păţit.
- Mie mi-au cerut să iau în inventar nişte role de scotch.
La videotecă, sistemul mă dă în fapt. “Figurez” cu 5 casete beta, luate acum vreo 10 ani.
- Păi cum, doamnă, astea nu se casează? După 10 ani?
- Ba da, dar trebuie să le aduceţi ca să dea comisia cu ciocanu-n ele.
Comisia. Oare ciocanul de casat al comisiei e pe inventarul comisiei? Dacă se rupe de la atâtea casări, se întocmeşte referat de casare pentru ciocanul de casat? Se face altă comisie ca s-o verifice pe prima? Dacă membrii comisiei au vrut să-şi însuşească ilegal obiectul şi doar au pretextat că s-a rupt?
Dileme.
În alt birou:
- Măi, la mine au stat 3 zile să numere elemenţii pilonului de emisie.
- Cum?
- Da, cică avea 16 elemenţi, dar la vedere nu erau decât vreo 5, restul erau alte piese şi nu pricepeau unde e tot pilonul.
Televizoarele atârnate pe pereţi; o cafetieră; 4 birouri; un calculator; 4 monitoare; un fierbător, un cuptor cu microunde, un frigider; măsuţe, scaune, sertare pe role, parchet, un UPS, 4 cămăşi, alte obiecte cu indicative misterioase, imposibil de identificat, boxe de calculator, fibra optică.
Fibra optică?
- Păi şi ce fac acum?
- Acum le predaţi.
- Cui?
- Găsiţi dumneavoastră pe cineva.
Administratorul priveşte prin mine, fără expresie.
- Păi eu ce treabă mai am? Cum să decid eu cine va folosi aceste obiecte? E treaba companiei, nu a mea. Eu nici nu mai lucrez aici.
- Nici a mea nu e.
Suntem blocaţi. Ar trebui, deci, să lansez un concurs prin redacţie – care vreţi obiecte? Ar trebui să umblu de la unul la altul, împingând oamenilor sub pixuri procese verbale pentru lucrurile Antenei.
- Prietene, uite care-i treaba… Ia-le dumneata, că eşti administrator, şi dup-aia le atribui cui va lucra cu ele.
- Păi şi ce, să mă duc eu în fiecare zi să verific că mai sunt acolo? Găsiţi dumneavoastră.
Nici o şansă. Omul e-nţelegător ca o stâncă prăvălită-n drum.
Pe listă, o ultimă aberaţie: licenţa de muzică Antena 3.
Carevasăzică, muzica de post e pe numele meu în inventarul acestui administrator. Muzica de generice, de promo, de post, de aşteptare, semnalele de comutare, ilustraţiile audio, toată identitatea sonoră a Antenei 3.
E şi normal – a fost una din deciziile pe care a trebuit să le semnez în 2005, când Antena 3 era doar o idee.
Ca atare, dacă nu pot scăpa de cleştele sertizor, de generatorul de ton, de cafetieră şi de sertarele cu role şi de toate celelalte nr.crt.-uri din catastifele administratorului, poate că ar trebui să păstrez şi muzica postului.
Să mă caute comisia dup-aia. Sau poate vreun colecţionar.

Răspunde Citează

253 mesaje

27035 vizualizări

31 participanți

Cel mai recent răspuns: , Specialist in domeniul Securitatii si Sanatatii in Munca 13:47, 14 Iunie 2017

Vezi răspuns

Răspunsuri moderate (4)

Pagina 31

Pagina 33

Alte discuții în legătură

Epigrama :) [i]Recidivistului:[/i] La stalpul infamiei pus Regrete-l chinuiau nespus. Da-n mai putin de-o saptamana, Vandu si stapul pe sub ... (vezi toată discuția)

Blogurile anului 2009 Deoarece blogurile sunt noul \"trend\" privind informatia pe internet, as dori sa va intreb care sunt, in opinia dvs, cele mai interesante bloguri pe care ... (vezi toată discuția)

Definitii despre viata Un mesaj foarte frumos pentru toti Cind tu aveai 1an ea te hranea si te imbaia. I-ai multumit plingind toata noaptea. Cind tu aveai 2 ani ea te-a ... (vezi toată discuția)

Gabriela Monica Ionescu Consultant fiscal · Answer 1 · 2012-01-07 02:46:52

Tu, străine!

Da, da, tu! Nu mă privi cu ochi reci și pribegiți de parcă nu m-ai văzut niciodată pînă acum! Fă un exercițiu de imaginație foarte ușor, știi bine că mă cunoști mai bine decît te-ai putea vreodată cunoaște pe tine.
Acum, ascultă-mă cu atenție! Nu e prima dată cînd îți spun toate astea, dar cu siguranță va fi ultima!
Alege-ți prietenii cu grijă! Ești un suflet rătăcitor, slab și naiv care se agață de orice om exact ca mușchii de copac. Doar că, vezi tu, nu toți copacii sînt verzi primăvara.
Nu orice petrecăreț cu care îți petreci nopțile și alături de care bei de nu mai știi să ajungi acasă îți este prieten. Dacă a doua zi te întreabă „ai ajuns bine, nu te-au mîncat cîinii?” crezi că e o dovadă a faptului că îți este alături? Mai gîndește-te!
Îți știu slăbiciunile, nu te poți simți liber decît dacă ai niște camarazi lîngă tine cu care să faci glumițe proaste și să bei vin pastilat pînă îți întorci stomacul pe dos. Atunci ai atît de mulți „prieteni” încît ridici capul și mulțumești Cerului pentru că ți-a dat cei mai buni păzitori!
Paradoxul stă în faptul că înainte nu aveai nevoie de toți acești oameni care să îți spună cît de bun ești și ce „mișto” e tunosoarea ta pe care toți ceilalți ți-o critică. „Lasă, dacă ei mă plac așa, înseamnă că au alții o problemă” îți spui cu autosatisfacție.
Treptat, Universul tău a început să se micșoreze, acum se rezumă doar la trei, maximum patru persoane cu care nu faci decît să critici bunul mers al lucrurilor ce nu se încadrează în gusturile tale și să te amuzi răutăcios pe seama unora.
Nu erai așa, îți amintești?
Acum, fii propriul tău critic și vezi unde greșești. Dacă mă întrebi pe mine, eu aș spune să verifici în coșul tău de gunoi, unde arunci de obicei persoane ce nu îți mai servesc și să vezi dacă nu cumva ai renunțat la cel mai bun prieten al tău pentru niscaiva oameni fără valoare.

Și mai știu că nu va exista niciodată o prietenie între un bărbat și o femeie!

[ link extern ] /

Andreea-Ionescu Utilizator · Answer 2 · 2012-01-10 16:34:52

Cugetări despre viaţă. Călătoria începe acum.

De dimineaţă m-am trezit cu o poftă nebună de viaţă. Ce vreau să zic e că e lucru mare având în vedere că în majoritatea dimineţilor în mintea mea încolţea de fiecare dată acel gând sumbru pe care sunt sigură că toţi l-aţi încercat la un moment dat: "De ce să mă mai trezesc?" Oricum ziua de azi va decurge la fel ca şi cea precedentă şi ca şi cea de dinaintea ei. De ce nu mă pot trezi doar atunci când se întâmplă ceva palpitant, ceva care să mă smulgă din rutină şi să mă arunce în necunoscut? Vedeţi voi, dacă am putea alege în ce momente să ne trezim am pierde atât de multe lucruri frumoase. Căci nu doar palpitantul şi aventura fac viaţa noastră mai frumoasă. Vă povesteam de multe ori ce încantare mă cuprinde, aşa pe nebănuite, când văd un copac înflorit, o mamă care-şi plimbă copilul, doi bătrânei ţinându-se de mână. Deunăzi m-a pufnit un râs nostalgic atunci când, din autobuz, am zărit pe stradă doi moşnegi sprijinindu-se unul de celălalt. Mă gândeam că ei suntem noi de astăzi şi că, dacă lucrurile îşi urmează cursul firesc, ar fi atât de drăguţ să avem şi noi, când vom fi ei, un umăr pe care să ne sprijinim şi cu care să împărţim momente şi să ne repovestim viaţa. Căci vedeţi voi, prieteni la bătrâneţe nu-ţi mai faci, aşa că păstraţi-i alături pe cei cu care aţi împărţit momente căci la final ei vor fi cei cu care veţi încerca să vă resuscitaţi memoria şi să vă amintiţi de vremurile de acum.

Mulţi au scris cărţi cu reţete despre fericire şi încă şi mai mulţi care au încercat să le aplice dar puţini dintre ei au reuşit cu adevărat. Căci o reţetă universală încă nu s-a inventat sau poate încă nu s-a născut mintea aia strălucită capabilă s-o facă. Până atunci nu ne rămâne decât să căutăm în noi dorinţe, motivaţii şi semnificaţii. Pentru că farmecul vieţii nu stă în cărţi şi reţete de fericire absolută ci în modul în care fiecare dintre noi reuşeşte s-o afle. Că fericirea e relativă sau că ea nu există cu adevărat, nu putem spune cu exactitate, însă putem bănui că ea e acolo atunci când ne saltă inima din piept, când ne bucurăm de bucuria altora, când ne trezim de dimineaţa cu poftă de viaţă ştiind că totusi azi e atât de departe de a fi o zi specială.

E vădit lucru că oamenii se încăpăţânează să se compare cu alţii, să îşi dorească să fie altcieneva, să se accepte cu greu aşa cum sunt şi e mare lucru atunci când înveţi să nu te mai priveşti prin ochii celor din jur şi să înveţi să te priveşti pe tine în toate oglinzile pe care le întâlneşti. Imaginea de acolo o iei cu tine tot timpul şi dacă nu o placi nu aştepta ca alţii s-o facă în locul tău. Oamenii din jurul nostru sunt cele mai mari expresii ale adevărului pe carele putem afla despre noi. Cu toţii avem un ritm propriu care ne conduce şi mai presus de toate cu toţii avem în noi puterea de a merge până la capătul drumului. Să nu fiţi însă trişti când drumul vostru nu coincinde cu a celor apropiaţi. Sunt în viaţă momente când fiecare merge pe poteca lui, dar să nu uităm că niciun drum nu e ocolit de alte cărări şi până şi cele mai îndepărtate poteci ajung să se interescteze.

Am învăţat că valorile şi idealurile sunt diferite, şi doar pentru că cineva nu ni le împărtăşeşte nu înseamnă că e mai prejos decât noi. Am învăţat că doar respectând vei fi la rândul tău respectat şi că doar învăţând din greşelile proprii poţi fi un bun sfetnic pentru cei din jur. Căci până nu dai piept cu durerea nu poţi afla ce-i alinarea, aşa cum omul din peşteră până când nu s-a lovit de lumina soarelui se bucura de micul foc de dinăuntrul ei.

Ne pregătim cu toţii pentru călătorii peste mări şi oceane, căutăm în permanenţă sentimentul acela puternic care durează o veşnicie şi pe care sperăm să-l menţinem viu toată viaţa, însă ne e greu să căutăm în cel mai accesibil loc: în noi înşine.Oriunde am merge, singura variabilă asupra căreia avem controlul suntem chiar noi. Oamenii vin şi se duc, locurile şi situaţiile se schimbă cu viteză luminii , singură investiţie reală rămânem în final noi. Indiferent de cât ne-am dori să rămânem agăţaţi de acel ideal în care emoţiile durează o veşnicie, şi să rămânem fermi convinşi că sufletul nostru pereche va rămâne alături de noi până la sfârşitul călătoriei, că povestea noastră va fi mereu acel basm cu final fericit, atunci când furtuna apare, când intervine lupta de supravieţuire, instinctual primar de autoprotejare primează fără doar şi poate. Dar nu vă îngrijoraţi, e firesc să fie aşa. Iubirea faţă de propria persoană reprezintă intodeauna cel mai mare catalizator.Aşa a fost dintotdeauna şi n-o să reinventăm noi astăzi roata.

Aşadar, să ne bucurăm de ziua de azi, e singura certitudine pe care o avem la îndemână.

[ link extern ] /

Ares-3 Moderator · Answer 3 · 2012-01-16 10:09:52

Sefii Jandarmeriei trebuie trimisi la plimbare
Julius Constantinescu

Îmi vine greu să cred că Jandarmeria a asistat pasivă la organizarea huliganilor din Piata Unirii din ordinul expres al Puterii. Potrivit acestui scenariu, fortele de ordine n-au intervenit în nici un fel până ce nu s-a incendiat, spart si vandalizat Piata Unirii tocmai pentru a-i oferi lui Traian Băsescu violentele drept scândură de care să se agate. Răstimp, ar trebui să credem, Traian Băsescu privea Bucurestiul arzând de la fereastrele palatului său bântuit de viziuni artistice, asemeni lui Nero.

Nealimentat, un protest anemic ca cel de vineri seară ar fi avut sanse mari să se stingă de la sine până luni. Or, tocmai aceste violente l-au transformat dintr-o demonstratie nesemnificativă, la care au participat mai putine persoane decât încap într-un club din Centrul Vechi sâmbăta seara, în headline al ziarelor occidentale. De ce să-si fi aprins atunci Traian Băsescu singur paie-n cap? Oricât de viteaz în luptă s-ar fi dovedit până acum, presedintele stie foarte bine că asta e o luptă pe care n-o poate câstiga si că mersul pe burtă e, pentru moment, singura lui variantă.

La ordinul cui a răspuns atunci Jandarmeria, încurajând prin non-actiune violentele din Piata Unirii? Interesele cui le-a servit pe tot parcursul noptii, luând la bătaie cetăteni pasnici, a căror singură vină a fost aceea că se îndreptau spre casă?

Ca suporter de fotbal, am avut ocazia să cunosc această institutie mai mult decât mi-as fi dorit vreodată. Nu am aruncat în viata mea cu vreun obiect în teren, n-am rupt vreun scaun, n-am incitat pe nimeni la violentă, nici măcar nu m-am adresat vreodată vreunui jandarm – si totusi, am fost lovit, îmbrâncit, umilit, tinut împotriva vointei mele pe stadion până în creierii noptii. Si tot gratie Jandarmeriei era să-mi dau viata, la propriu, pentru culorile alb-albastre, când unei minti sufocate de chipiu i-a venit ideea să disperseze galeria aruncând cu gaze lacrimogene într-o tribună acoperită – pret de câteva minute lungi am fost în pericol fie să fiu strivit de către multime de o balustradă, fie ca balustrada să cedeze si să-mi încerc norocul de la o înăltime de 10 metri.

Revenind la evenimentele de azi-noapte, bănuindu-i pe jardarmi de viclenie la ordin, mă tem că îi credităm cu o inteligentă care le lipseste. Luati în parte, jandarmii sunt niste oameni obisnuiti, ca noi toti; si, tot ca noi toti, împreună, de multe ori, actionează ca orice masă – identifică adversarul în ceilalti, reactionează functie de mutarea adversarului, se iau unul după celălalt si, dacă au ocazia, plătesc polite cu bastonul. Desigur, un dispozitiv militar nu ar trebui să aibă nimic de-a face cu toate astea – formatia militară nu e o masă amorfă purtată încoace si-ncolo de propriile psihoze. Ea nu gândeste singură, ci actionează la ordin. Ordinul superiorului e cel care îi poate conferi fortă, suplete, tact si, drept rezultat, controlul situatiei. Or, din ce am văzut aseară, si din ce am văzut, de-a lungul timpului, pe stadioane, Jandarmeria Română nu are ofiteri capabili să dea astfel de ordine. În lipsa lor, jandarmii din prima linie actionează după cum îi taie capul. Incapabili să-i izoleze pe turbulenti de restul, reactionând disproportionat, provocând ei însisi, de multe ori jandarmii nu fac altceva decât să înrăutătească situatia.

Toată noaptea, facebook-ul a abundat de mesajele unor oameni nevinovati luati la bătaie de jandarmi, la adăpostul întunericului, în statii de tramvai sau în drum spre casă. Fără comandanti capabili să-i strunească si să calmeze lucrurile, jandarmii s-au comportat asemenea ultrasilor incriminati pe toate posturile de televiziune de către sefii Jandarmeriei, care îi pândesc pe suporterii echipei adverse în drum spre gară si sar cu pumnii pe ei, să se-nvete minte să mai vină si altădată în ospitalierul lor oras.

Înaintea odiosului tiran, sefii Jandarmeriei ar trebui să plece.

[ link extern ] /

Andreea-Ionescu Utilizator · Answer 4 · 2012-01-16 21:20:11

Cel ce nu te iubește!

Iată o temă pe care vă invit s-o analizați:

”De ce nu te iubește un om?”

De ce nu te iubește un om pe care-l iubești?
Oare nu ești destul de bun? N-ai destui bani? Îi ești inferior? N-ai ochi frumoși?
N-ai talia standard? Ce-ți lipsește, te întrebi cînd nu ești iubit? Ce ar trebui să ai pentru ca celălalt să te iubească?
Oamenii care au trecut ...mai consistent prin viață au putut observa că poți să ai și o scară care duce la cer, căci cel ce nu te iubește va găsi că n-ai scăunel, or va găsi mai pe gustul său scările de argint, în locul celor de aur, pe care tu le-ai imaginat.
Atunci, de ce nu ești iubit, orice ai face?
De unde vine lipsa iubirii, fie în tine, fie în celălalt?

Răspunsul meu este acesta:

”Lipsa de iubire este consecința focalizării negative a minții”!

Adică, cel ce nu iubește vede, observă, se concentrează, se focalizează asupra părților care nu-i plac la tine, la relația cu tine. Lipsa de iubire echivalează și cu incapacitatea de a...aprecia. Cu incapacitatea de a vedea părțile bune.
Asupra incapacităților afective și mentale ale altora noi nu avem nici un control. Tocmai din pricina asta, oricât de buni am fi, nu vom fi niciodată iubiți de cineva incapabil să ne aprecieze și să să ne vadă părțile frumoase.
Nu-i vina noastră când nu suntem iubiți. Lipsa de iubire este problema celui care nu iubește.
Din nefericire, când ne focalizăm asupra neiubirii cuiva, sfârșim prin a ne focaliza negativ, la rândul nostru și a ne pierde iubirea de sine.
Cea mai bună decizie pe care o putem lua dacă avem de-a face cu o iubire fără speranță, cu o respingere în dragoste sau cu sentimentul că nu suntem iubiți este...acceptarea situației și concentrarea noastră mentală asupra lucrurilor plăcute, frumoase, a relațiilor hrănitoare și a bucuriei. Pe măsură ce ne vom gândi mai puțin la un subiect, el va părăsi conștiința noastră(asta-i valabil cu toate subiectele, fie ele legate de iubire sau altceva). Pe măsură ce ne gîndim mai puțin la lipsa iubirii, dar ne concentrăm asupra iubirii prezente în viața noastră în forme simple, plăcute, iubirea de sine și capacitatea noastră de a iubi vor crește și ne vor dărui în cele din urmă iubirea pe care o visăm.
Suferința arată că cel ce nu te iubește ești tu însuți; adică, ai căzut în capcana lipsei de iubire a cuiva,ți-ai lăsat gîndurile să urmărească iubirea absentă, ai fost concentrat asupra lipsei, a nefericirii, a durerii și a pierderii, iar asta...aduce suferință.
Să accepți că nu ești iubit înseamnă să accepți că celălalt nu poate să te iubească, atât. E problema lui, las-o la el, bucură-te dacă tu iubești, căci asta-i tot ce contează; să fii capabil tu de iubire!

[ link extern ]

Andreea-Ionescu Utilizator · Answer 5 · 2012-01-28 17:05:50

D’ale şcoalei: putirinţe

Citii acu’ ceva vreme un articol (pe dollo.ro pe undeva) despre o mândruţă de 20+ ani care, sireaca de dumneaei, nu ştie să intre pe bestjobs.ro (de pe laptopul pe care-l deţine de un an de zile, pe post rama foto, magnetofon cu manele şi resursă google de referate) din cauză de şcoală care n-a-nvăţat-o ce-i bine-n vieaţă viaţă.

Copii, să ne-nţelegem: dacă la ani 20+, cu calculator de un an, tu nu ştii nici să intri pe bestjobs, darămite să-ţi faci cv pe dânsul, e vina ta proprietate personală, nu vina şcolii. (Nu ştiu voi, da’ io am învăţat de una singură să intru pe bestjobs, să fac cv, să folosesc word, excel, powerpoint, access, filemaker şi altele pe care nu mi le amintesc acuma din cauză de emoţii. Nu m-a-nvăţat şcoala – a dracu’ şcoală! -, ba chiar mi-am plătit singură din cei 80 de dolari salariu de profă cursu’ de iniţiere în calculatoare, din care-am învăţat singura chestie esenţială, şi anume că în general poţi apăsa cu încredere pe botoane, că de obicei nu explodează.)

Multe hibe are şcoala, ş-am povestit chiar eu p-aci una-alta (începând cu aberaţiile din subiecte), dar are o neputinţă fundamentală, pe care nici o reformă n-o va repara în veci:

ªCOALA NU TE POATE ÎNVÃŢA DACÃ TU NU VREI SÃ ÎNVEŢI.

Oricât de bun ar fi “sistemul”.

Am mai zis-o, o repet: nu e nimeni responsabil să te înveţe (nici măcar profesorii la şcoală, căci nimeni nu te poate învăţa cu forţa), eşti responsabil tu personal să înveţi.

Iar responsabilitatea de a învăţa (responsabilitatea zic, nu plăcerea sau dorinţa de, că alea le ai au ba) se învaţă ÎN FAMILIE. ªi atâta vreme cât familia îşi declină orice responsabilitate pentru rezultatele odraslei (aţ’ văzut vreodată vreun părinte ieşit la teve să zică “da, e drept, n-a avut parte de cei mai buni profesori, da’ tre’ să recunosc că şi io mi-am cam luat mâna de pe copii, m-a durut fix în cur, n-am sunat-o niciodată pe dirigintă să-ntreb de note, n-am fost în vieaţa mea la vreo şedinţă cu părinţii, nici de capu’ meu nu m-am dus la şcoală să văd dacă au absenţe şi-n general le-am băgat copchiilor în cap că şi-aşa şcoala nu foloseşte la nimic. Deci da, dacă odrasla mea e un dezastru s-ar putea să fie şi vina mea pe undeva.”?), atâta vreme, ziceam, cât familia îşi declină orice responsabilitate pentru învăţătura şi învăţăturile odraslei, odrasla însăşi n-are cum să priceapă că trebuie să înveţe, iară nu să fie învăţată. Că şcoala îţi dă – mai mult sau mai puţin, mai bine sau mai rău – dar nu-ţi toarnă cu pâlnia în cap. Că învăţarea e ceva activ – chestie pe care duducile pasive, alea care nici dacă stau un an cu pâinea şi cuţitul sub nas tot nu-nvaţă să taie pâine dacă nu le învaţă cineva, n-au s-o priceapă în veci. Pentru ele şi pentru părinţii lor, vina e întotdeauna a şcolii.

Iar mie una chestia asta cu “nu mă-nvaţă şcoala” îmi sună a “nu-mi dă statul”, versiunea sub 18 ani. Altfel zis, calea cea dreaptă spre asistatul social de mâine.

[ link extern ]