Imi place acest blog...

Cum dispare dragostea aşa… dintr-o dată???
de Octavian Paler

Nu demult, am fost întrebat de o prietenă apropiată care ar fi răspunsul meu la această întrebare. Mi s-a părut o întrebare grea şi complicată, dar am încercat să mă gândesc ce simt eu în momentul de faţă. Spun în momentul de faţă, pentru că eu cred că fiecare dintre noi suntem entităţi într-un proces de evoluţie continuu, cel de azi nu mai e la fel ca cel de ieri, iar cel de mâine nu va mai fi la fel ca cel de azi. Iar acest răspuns este, bineînţeles, subiectiv, trecut prin prisma experienţelor proprii, încearcă doar să fie de o “subiectivitate onestă”.

Mi-am adus aminte iniţial de citatul din Balzac de care îmi scria Lavinia la un moment dat: “cu cât judeci mai mult, cu atât iubeşti mai putin”. Mi s-a părut, întradevăr, o lecţie excelentă de viaţă. E o luptă permanentă pe care o duci cu tine însuţi ca să reuşeşti să treci de la acceptarea teoretica la aplicarea practică a acestui lucru. E atăt de usor să cazi în greşeala de a-i judeca cu usurinţă pe cei de lăngă tine şi asta îţi arată cât de puţin esti în stare să îi iubeşti. În plus, cred că, la un moment dat, îţi dai seama că oricâtă dreptate ai avea sau ţi s-ar părea că ai, tot ceea ce reproşezi celuilalt (de la cele mai banale chestiuni casnice pănă la trăsături de caracter), sunt de fapt neputinţele şi temerile tale proprii. Te reflectezi în “judecăţiile” pe care le faci ca într-o oglindă proprie.

Eu nu cred că dragostea dispare aşa… dintr-o dată. Cred că ea e tot timpul în noi, e acea lumină pe care putem să o accesăm oricând, câtă vreme nu ne temem să facem acest lucru. Mai cred că dragostea ca şi stare nu ar trebui să depindă neapărat de o a doua persoană. Ea ar trebui să fie, în primul rănd, “prin nevoia ei de a dărui, purificare de sine” (Viaţa ca o coridă). Desigur, e o binecuvântare ca sentimentul să îţi fie împărtăşit, însă stau şi mă întreb: este oare chiar un blestem dacă nu se întâmplă acest lucru? Până la urmă, cred că doar egoismul din noi ne face să vedem lucrurile aşa. Mai degrabă, atunci când percepem dragostea ca “încercare de colonizare a celuilalt” (Viaţa ca o coridă), chiar dacă, poate, ia forme atăt de subtile încăt nu e evident nici măcar pentru noi înşine de câte ori ne împiedicăm aici.

“Cine iubeşte şi este iubit nu va mai fi niciodată acelaşi om”. Numai pentru asta, cred că trebuie să fii profund recunoscător persoanei care te-a făcut să vibrezi la acel nivel, indiferent dacă eşti/ mai eşti sau nu într-o relaţie cu acea persoană. Până la urmă, poate că “Drumul nu mai duce nicăieri, dar adevaratele ţinte nu se află oare în noi? ” (Viaţa ca o coridă).

Una din definiţiile mele favorite ale lui Paler, e definiţia dragostei: “Vino, să pot regăsi drumul înspre mine”. Mi se pare fantastică, concentrează în puţine cuvinte atât de multe… Pentru tine însuţi ca entitate spirituală nu este oare acesta rolul primordial pe care ar trebui să îl aibă dragostea? Să te ajute să regăseşti drumul înspre tine? ªi cred că partea cea mai frumoasă ar fi să poţi face şi tu apoi acelaşi lucru pentru alţii. Să aprinzi scânteia care să îi conducă spre drumul lor interior.

ªtiţi, în ultima vreme refuz să privesc dragostea neapărat, restricitiv şi îngust, ca fiind o poveste care se întâmplă doar între doua persoane predestinate. Cred că de-a lungul călătoriei noastre aici există diferite persoane care ne pot ajuta şi pot îndeplini rolul acesta, iar ele pot să apară în cele mai neaşteptate ipostaze: “uneori, tocmai din frica de a nu scăpa esenţialul nu te alegi cu nimic. Pupila se dilată ca la pisici în întuneric şi priveşti obiectele fără să le mai vezi. Cum s-a zis, poate că adevărurile mari sunt uneori atăt de aproape, încăt doar de aceea nu le observăm fiindcă le căutăm. Ar trebui numai să deschidem ochii şi să privim.”(Caminante). La fel de bine, aceste persoane pot să şi dispară la un moment dat din viaţa noastră, dar asta nu ar trebui să schimbe lucrurile pentru că, probabil, “dragostea este experienţa cea mai profundă pe care poti s-o ai într-o viaţă” (Octavian Paler – interviu Revista Tango)

Despre fericire si neputinta de a o trai...

Daca privesti in jurul tau cu ochii sufletului, ramai surprins cat de mult s-a decolorat lumea sufletelor noastre…si cat de slab i-a devenit parfumul!Si atunci nu poti sa nu te intrebi cum oare am reusit sa ne indepartam atat de mult de omul din noi , aceea parte zamislita cu atata dragoste si daruire de catre Dumnezeu. Ii scriam odata unei prietene, ca de cele mai multe ori, fericirea devine un banal paradox…toti o cautam cu disperare dar atunci cand o intalnim o ocolim cu diplomatie, invocand tot felul de motive: ,,nu era ceea ce-mi doream…”, ,,astept ceva mai bun…”, meritam mai mult…”,si exemplele pot continua. Realitatea este insa cu totul alta, renunţam sa traim fericirea nu din cauza unor astfel de motive , ci pentru ca nu avem curajul sa o traim… E mult mai usor sa ne plangem in fiecare clipa nefericirea si nedreptatea acestei vieti , decat sa accepti fericirea unei clipe…asa te contopesti cu ceilalti , acceptand rolul care ti se ofera in piesa unei banale existente. Nu ai nevoie de prea mult efort sa joci un asemenea rol ,actorii seamana atat de mult unii cu altii incat inertia devine mecanismul masinii lor, intr-un scenariu pe cat de banal , pe atat de uzat! Cineva spunea că Dumnezeu e fericirea suprema. Daca privim din alt unghi aceasta afirmatie , putem compara fericirea cu Dumnezeu…e la fel de impalpabila si pentru a o putea simti trebuie mai intai sa credem in ea, in lipsa oricaror dovezi senzoriale sau perceptuale. Pe Dumnezeu Il purtăm cu totii in sufletele noastre, fie ca, constietizam sau nu acest lucru. Misiunea noastra e doar de a-L redescoperi …la fel e si cu fericirea. Ea e acolo in sufletele noastre , si ar fi nevoie doar de un minim efort de a o descoperi , cu toate acestea ea ramane în continuare la rangul de ideal. De cele mai multe ori lipsa fericirii o plasam in sanul divinitatii , fara a ne da seama ca daca e cineva responsabil de lipsa ei , atunci aceea suntem noi . Spuneam la inceput ca e uimitor cat de mult ne-am departat de ceea ce inseamna cuvantul om . Fiind prinsi in suvoiul evolutiei , incercam sa ajungem super oameni…rolul de simplu om devenind mult prea uzat pentru o specie atat de evoluata ca noi! Asa ca incercand sa fim super oameni nu mai avem nevoie de fericire ci de super fericire. Am cladit astfel o definitie mai complexa acestei trairi ,incat acum pentru a fi fericit ai nevoie de adevarate minuni in viata ta .Lucrurile simple , chiar daca sunt minunate, nu se mai incadreaza in definitie , iar lumea nu-ti recunoaşte fericirea…Exista niste versuri ale unui cantec care mie-mi place tare mult , si care se refera la ce inseamna o minune:,,minunea e ca o umbra; e mereu langa tine dar de multe ori nu o vezi, asa ca ceea ce trebuie sa faci dacă ai norocul sa intalnesti o minune, e sa privesti la soare măcar o data pe zi…”

Permanent cei cu morala isi vor face probleme in initierea de actiuni care ii afecteaza si pe ceilalti. si asta nu din altruism, neaparat. asa au fost educati. nu putem mereu sa fim egoisti. uneori lasam momentele de fericire sa plece pentru ca suntem prea incrancenat prinsi in norme sociale, relatii sociale si asa mai departe.

Calea de mijloc cred ca este cea mai grea, rezidand in faptul ca si ranim si nici nu atingem fericirea. aici, repet, ma refer la oamenii cu morala si care nu sunt nici egoisti, nici altruisti. Se intampla cazuri in care doresti sa iti hranesti pur si simplu inima sau sufletul, insa acest lucru poate ca nu ar fi in concordanta cu felul in care ai fost educat si felul in care ai fost nascut, iar daca o faci, poti rani pe cineva drag. si de aici poti pierde pe termen lung. o fericire de moment te poate afecta pe termen indelungat. de obicei acestea sunt fericiri frivole, fericiri egoiste, poate ca fara insemnatate daca stai sa te gandesti, ca vorba aia: mai bine un an vultur, decat zece ani cioara, esti acum intr-un moment de bucurie exacerbata, care te trimite intr-un paroxism si apoi...dupa acele momente, vezi ca totul de fapt e praf sau fum, te gandesti la linistea ta, pe care ai pierdut-o, extremele nu sunt bune, iar noi trebuie sa invatam sa fim cumpatati.
Probabil ca fericirea nu este atat o stare, cat mai degraba un proces continuu.. Si se prea poate ca fericirea sa nu fie atat un scop in sine, cat mai degraba un motiv ce ne ajuta sa mergem inainte pe calea catre ea.. Iar daca lucrurile ar sta asa si nu altfel, am putea presupune chiar ca fericirea este asemenea dragostei.. un sentiment care se invata.. Cat despre legatura dintre bogatie si fericire, cineva spunea: ,,Niciodata nu am vazut om bogat care sa fie fericit, dar foarte rar mi-a fost dat sa vad vreun om sarac care sa nu-si doreasca sa ajunga bogat"
Eu deocamdata doar traiesc, si pot - comparativ cu a nu putea fi fericit. Cred ca incep sa accept ca viata e mai monotona decat mi se parea acum 10 ani. Acum 10 ani credeam ca pot face orice, ca voi ajunge undeva, ca o sa fiu fericit.La naiba. Am facut cam aceleai chestii, am invatat putin din greseli dar am si repetat cateva, acum sunt ceva mai distant. Fericirea deci... nu stiu. Nu prea am ce spune... e placuta cand e, oricum dispare, si intre doua varfuri de satisfactie, muuuulta zona gri.

In dimineata in care soarele mi-a atins ochii am privit prin acest mare mister si am apropiat culoarea cerului de senzatia mea de a vedea. Te-am aprins din ganduri si ti-am dat stralucire din cuvinte. Nu vreau sa fiu acolo unde incepe fericirea, ci vreau sa traiesc acolo unde soarele scufunda lumea in tacere... nu vreau sa privesc cum se termina ziua, vreau sa invat sa o pretuiesc prin ochii tai...nu vreau sa astept sa rasara o noua zi, ci s-o sa traiesc din plin pe cea pe care o am... deci, cand voi fi pe culmea acestei vieti atunci voi sti ca fericirea nu trebuie cautata in ceilalti ci in insasi senzatia noastra de a ne dori impliniti si fericiti….Sa fiti iubiti si fericiti… G.T.Ÿ

[ link extern ]

Iubirea la nevoie se cunoaşte
by Cristian Ţurcanu


Ne simţim în mod spontan atraşi de acele fiinţe care ne lasă senzaţia că ne pot oferi ceva ce nouă ne lipseşte. Cînd primim de la cineva ceva ce căutam de mult timp simţim spontan un imbold de recunoştinţă şi facem în aşa fel încît să-i dăruim aceluia ceva din ceea ce noi înşine avem din belşug. Dacă, ceea ce primim ne împlineşte, ceea ce oferim nu este întotdeauna ceea ce celălalt are nevoie, dar cînd ceea ce oferim este ceea ce căuta şi celălalt atunci şi celălalt se va simţi la rîndul lui atras de noi. Avem astfel atracţia reciprocă. Aşa funcţionează atracţia între oameni şi pentru că sîntem în general destul de orgolioşi ca să recunoaştem că avem nevoie de ceilalţi şi că întreaga lume nu este decît un fel de Bazar am îmbrăcat acest troc în haine luxoase de iubire, prietenie, fraternitate, umanism, altruism etc. Dar cînd iubirea, prietenia, umanismul sînt prezente doar prin hainele lor e ca şi cum de fapt nu ar exista. Un om nu devine preot dacă se îmbracă cu haine de preot, dar pentru cei ce nu ştiu şi nu văd el poate apărea ca fiind un preot.

Valorile adevărate apar în momentul în care nu ceri nimic şi nu crezi că ai ceva de oferit. “Prietenul la nevoie se cunoaşte” – spune un proverb străvechi. Prietenia adevărată începe din momentul în care chiar dacă celălalt nu mai are nimic să-ţi ofere tu rămîi lîngă el şi continui să-i dăruieşti ceea ce are nevoie din ceea ce şi ţie îţi lipseşte, adică dăruieşti din puţinul tău şi nu din belşugul tău. Acest lucru însă nu este valabil doar în cazul prieteniei ci şi al iubirii. Iubirea la nevoie se cunoaşte! Adevărata iubire o trăiesc doar cei care sînt capabili să dăruiască totul fără să ceară nimic. Restul este doar troc! – necesar şi util pentru a trăi, dar nu pentru te împlini ca om! Dacă aspiraţi cu adevărat la iubire începeţi prin a vă educa în aşa fel încît să nu mai credeţi că aveţi nevoie de ceva din afara voastră! Iar pentru început nu mai confundaţi atracţia cu iubirea şi începeţi prin a fi generoşi. Generozitatea este piatra de temelie a Palatului Sufletului. Dacă temelia este slabă nu veţi putea ridica ziduri înalte! Dăruiţi nu numai din ceea ce vă prisoseşte ci şi din ceea ce şi vouă înşivă vă cam lipseşte. Pare paradoxal, dar dacă vrei să fii iubit trebuie să iubeşti, dacă vrei să obţii ceva trebuie să începi prin a dăruia altora acel ceva. Dacă vrei să fii sănătos ajută-i pe alţii să devină săsnătoşi. Aceste lucruri se cunosc de mult timp. Mulţi le şi aplică, puţini însă au obţinut rezultate. Ai fost bun cu ceilalţi fără să obţii bunătatea celorlalţi, ai iubit fără să fii iubit, ai dăruit fără să primeşti măcar recunoştinţă. De ce nu funcţionează aceste legi în orice condiţii şi pentru toţi oamenii? Un secret pe care vi-l dezvălui acum este acela că o învăţătură pe care ai primit-o din exterior trebuie să o cobori în inimă înainte de a o pune în aplicare. În general, Dumnezeu nu ne citeşte gîndurile ci inima! ªi tot aşa, nu poţi să obţii ceva adevărat decît dacă tu înşuţi eşti un om adevărat.

[ link extern ] /

Sensul Vietii ?

Multi spun ca viata este un dar, este una singura, si ar trebui sa fim fericiti si recunoscatori ca ni s-a dat aceasta sansa. Dar, mai este si o alta categorie, ce ia viata ca pe o povara, un blestem ce se intinde pe eternitate, suflet nemuritor si reincarnare.
Eu, sunt la mijlocul acestor pareri. Ador viata, fie ea plina de suferinte si neajunsuri, sau bucurii si impliniri… Imi place ca depinde de mine, eu i-au viata ca pe o provocare, de fiecare data cand ma nasc (fiindca da, cred in reincarnare) accept o alta provocare, ceea de a ajunge si mai departe, de a-mi dovedi mie, ca pot, si mai mult. Las in urma, de fiecare data, pe cineva, o parte din sangele meu, ce va dainui pastrand dovada ca eu am existat si sub aceea forma, acolo, undeva, dand dulcea povara mai departe.
Sensul vieti, pentru majoritatea, este de a ajunge in rai, de a trai frumos si cuviincios, lasandu-si copiii bine si educati cand vor parasi acest pamant. Pentru mine, acest scop este usita de scapare pentru oamenii fara ambitie, oamenii ce se multumesc cu un stil de viata banal si linistit, traind azi pentru ca ai trait si ieri, si vei trai si maine pentru ca ai trait si azi… Doar nu degeaba se spune in biblia acestora ca ,,Fericiti sunt cei saraci cu duhul” , nu?!
Eu cred ca, a exista inseamna a avea ambitie.
Fie ca ai ambitia de a respira si azi si maine (desi asta ar fi cam penibil, dar poate exista) , fie ca ai ambitia de a ajunge sa controlezi intreaga lume, acest sentiment iti da un motiv prioritar sa traiesti. Ceva unic pentru fiecare dintre noi, ce da un sens aparte vietii noastre. Daca intra-devar iti doresti ceva, il vei avea, insa, nu multi sunt cei care ar fi in stare sa faca orice pentru a obtine sau a ajunge acolo unde isi doresc, aceasta fiind de obicei prima si ultima piedica pentru majoritatea.
Se opresc inainte sa inceapa, blestemand ironic ,,destinul” , aceea soarta pe care sustin ca o au, de fiecare data cand se intampla ceva rau… ,,A murit, asa i-a fost sa fie” un exemplu morbid, dar totusi cel mai des intalnit. Nu o sa argumentez, este evident sensul acestei expresii.
Nu cred in destin, destinul ti-l construiesti singur, pe parcurs. Desi, cred cu tarie ca fiecare lucru din viata ta trage dupa sine un alt lucru, ca fiecare lucru rau ce se intampla va determina in viitor ceva bun. Dar pentru orice exista un punct de inceput careia tu i-ai pus bazele, deci tot depinde de tine. Poate asta este o slabiciune de a mea, un fel de a accepta dezamagirile. Desi nu cred, pana acum, fiecare intamplare mai putin placuta din viata mea a evoluat in ceva bun, fie ca am cunoscut o anumita persoana, sau ca mi-a afectat intr-un fel personalitatea, fiind cat de cat multumita cu ceea ce sunt acum, sunt mai mult decat sigura, ca tot ce s-a intamplat rau, s-a transformat in bine.

In concluzie, viata este o carte ce nu se termina niciodata, o carte fara titlu, ale carei pagini se coloreaza de la o zi la alta, capitole ce isi schimba stilul si subiectul. Nimic nu e previzibil, decat ceea ce vrei tu sa fie. Totul depinde de noi, iar negand asta nu facem decat sa ne dovedim banalitatea intelectuala.

Ma bucur de viata, de fiecare moment, fie ca sunt trista sau fericita, senzatiile, sentimentele merita traite. Am ambitia de a deveni cineva, chiar daca, cum spun uni, voi muri si voi pierde tot! Ce daca? Eu am puterea ca apoi sa o iau de la capat, cu si mai multa experienta, si mai mult spor, dar voi? Care va este adevarata limita?
Ceea ce faci in viata asta, iti va determina existenta in urmatoarea, nu astepta sa treaca pe langa tine.

Oricare din opinii sustii, viata e importanta, intr-un fel unic pentru fiecare dintre noi, sensul vieti, este ca nu are nici un sens, daca noi refuzam sa i-l dam.

[ link extern ] /

Reflectii despre viata - Jorge Luis Borges

După un anumit timp, omul învată să perceapă diferenta subtilă între a susţine o mână şi a înlănţui un suflet şi învaţă că amorul nu înseamnă a te culca cu cineva şi că a avea pe cineva alături nu e sinonim cu starea de siguranţă, şi aşa, omul începe să învete ...
că săruturile nu sunt contracte şi cadourile nu sunt promisiuni, şi aşa omul începe să-şi accepte căderile cu capul sus şi ochii larg deschişi, şi învată să-şi construiască toate drumurile bazate astăzi şi acum, pentru că terenul lui "mâine" este prea nesigur pentru a face planuri ... şi viitorul are mai mereu o mulţime de variante care se opresc însa la jumatatea drumului.
ªi după un timp, omul învată că dacă e prea mult, pană şi căldura cea dătătoare de viaţa a soarelui, arde şi calcinează. Aşa că începe să-şi planteze propria gradină şi-şi împodobeste propriul suflet, în loc să mai aştepte ca altcineva să-i aducă flori, si invată că intradevar poate suporta, că întradevar are fortă, că întradevar e valoros, şi omul învată şi învată ... şi cu fiecare zi învată.
Cu timpul înveţi că a sta alături de cineva pentru că iţi oferă un viitor bun, înseamnă că mai devreme sau mai târziu vei vrea să te întorci la trecut.
Cu timpul întelegi că doar cel care e capabil sa te iubeasca cu defectele tale, fară a pretinde să te schimbe, îţi poate aduce toată fericirea pe care ţi-o doreşti. Îti dai seama cu timpul că dacă eşti alături de această persoană doar pentru a-ţi întovăraşi singurătatea, în mod inexorabil vei ajunge să nu mai vrei să o vezi.
Ajungi cu timpul să întelegi că adevăraţii prieteni sunt număraţi, şi că cel care nu luptă pentru ei, mai devreme sau mai tărziu se va vedea înconjurat doar de false prietenii.
Cu timpul înveţi că vorbele spuse într-un moment de mânie, pot continua tot restul vieţii să faca rău celui rănit.
Cu timpul înveţi că a scuza e ceva ce poate face oricine, dar că a ierta, asta doar sufletele cu adevărat mari o pot face.
Cu timpul întelegi că dacă ai rănit grav un prieten, e foarte probabil ca niciodata prietenia lui să nu mai fie la aceeaşi intensitate.
Cu timpul îţi dai seama că deşi poţi fi fericit cu prietenii tăi, într-o bună zi vei plânge după cei pe care i-ai lăsat să plece.
Cu timpul iţi dai seama că fiecare experientă trăită alături de fiecare fiintă, nu se va mai repeta niciodată.
Cu timpul îti dai seama că cel care umileşte sau dispreţuieşte o fiinta umană, mai devreme sau mai târziu va suferi aceeasi umilinţă şi dispreţ, dar multiplicate; ridicate la pătrat.
Cu timpul înveţi că grăbind sau forţând lucrurile să se petreacă, asta va determina ca în final, ele să nu mai fie aşa cum sperai.
Cu timpul îţi dai seama că în realitate, cel mai bine nu era viitorul, ci momentul pe care-l trăiai exact în acel moment.
Cu timpul vei vedea că deşi te simti fericit cu cei care-ţi sunt împrejur, îti vor lipsi teribil cei care mai ieri erau cu tine şi acum s-au dus şi nu mai sunt...
Cu timpul vei învăta că încercand să ierţi sau să ceri iertare, să spui că iubesti, să spui că ţi-e dor, să spui că ai nevoie, să spui că vrei să fii prieten, dinaintea unui mormânt, nu mai are nici un sens.
Dar din păcate, se învată doar cu timpul...

[ link extern ]