Articole interesante

ROMANIA Interbelica ... document unic şi greu de procurat !

Una dintre cele mai frumoase lucrari pe care le-am vazut, vedeti ca are la baza studiile facute de Dimitrie Gusti, ceea ce si explica valoarea lucrarii, ca informatie.

Deschideti linkul de mai jos si dati clik pe judetul care va intereseaza! Este aici o munca de Sisif, pe care sper sa o apreciati la justa ei valoare.

Portretul Romaniei Interbelice EXCEPTIONAL! Transmiteti-l tuturor copiilor din casele Dumneavoastra, pentru ca acum istoria se face in... "limba materna" a fiecarei nationalitati, cu carti primite din afara..., cu teoriile tarii de origine..., cu mesajele profund ostile MARII ROMANII, care a stat ca un os in gat marilor puteri ale Europei !

Mai mult... Istoriile alternative aprobate de Ministerul de resort au dat posibilitatea ca fiecare scoala sa interpreteze in mod propriu (si de cele mai multe ori diferit de la un judet la altul!) evenimentele care constituie istoria adevarata a Teritoriilor Romanesti, indiferent cum s-au numit ele de-a lungul vremilor!

Foarte interesante pentru noi toti romanii (pentru tinerii nostri, in mod special) - sunt mai ales informatiile, necunoscute in marea majoritate, despre zone care... au fost... nu mai sunt... si nu se stie daca... si cand... vor mai apartine vreodata acestei tarisoare...
Dumnezeu sa apere si sa binecuvanteze Romania si romanii, oriunde s-ar afla ei !


[ link extern ] /

Vopsea pentru siguranta wireless
EM-SEC Technologies a lansat un tip de vopsea care permite retelelor wireless sa fie protejate fata de hackeri, plasandu-le in camere vopsite cu acest tip de vopsea. Conform site-ului companiei, EM-SEC Coating consta dintr-un polimer special care poate fi folosit pe materiale de plastic sau policarbonate precum si metal, textile, lemn etc. Interferentele electromagnetice in camerele vopsite cu aceasta substanta apartin de domeniul trecutului. EM-SEC Technologies afirma, ca putina vopsea de acest fel functioneaza mult mai bine decat metodele costisitoare si complicate de siguranta wireless.
[ link extern ]

Cand crucea e pe bani
Să ceri într-o ţară ca România deconectarea Bisericii de la fagurele cu bani din bugetul de stat este ca şi cum ai cere legalizarea prostituţiei. E o idee bună pentru adepţii non-intervenţionismului statal şi pentru cetăţenii cărora le place în mod real să aibă un cuvânt de spus cu privire la cheltuirea banilor publici, însă rămâne doar un subiect de creat valuri în presă. […]

Cum să ceri aşa ceva, într-o ţară în care, zi de zi, milioane de oameni îşi pun viaţa în pericol, preferând să ia mâna de pe volanul maşinii sau de pe barele de care stau agăţaţi în autobuze, pentru a duce la îndeplinire, cu priviri înspăimântate, un ritual adus la stadiul de reflex lipsit de orice spiritual: făcutul crucii în preajma oricărei biserici? Sunt aceiaşi oameni care nu trec pragul unei biserici decât la ocazii festive, când de obicei spiritualitatea se împacă bine cu un stomac plin.

Cum să ceri unor parlamentari să aprobe aşa o lege, când argumentul suprem pentru care Biserica se bucură de zecile de milioane de euro de la stat este adus de unul ca vicepreşedintele Camerei Deputaţilor: „Unde e credinţă şi teamă de Doamne-Doamne, o să fie bine pentru toată lumea”? Nu s-a inventat încă politicianul român care să îşi taie singur craca de sub picioare şi să voteze împotriva banilor de stat ai Bisericii, atâta vreme cât preotul este parte integrantă a campaniei electorale. Poate doar politicianul care a propus si care nu şi-a făcut campanie electorală la picior, pe uliţe de sat, unde popa rivalizează cu primarul la influenţă de vot. […]

Nu ar fi o problemă să dăm bani de la stat Bisericii, cum nu e o problemă să sponsorizăm din buget, ca cetăţeni, cinematografia, literatura sau ştiinţa, dacă am şti că Biserica ar intra în colaps fără banii noştri. […]
Dar nu e cazul. În România, Biserica Ortodoxă Română a avut în 2011 un profit mai mare decât McDonald’s, decât afacerile cu energie electrică sau decât regii asfaltărilor: 6,6 milioane de euro.
Patriarhia Ortodoxă a Înalt Prea Fericitului a pliat Duhul Sfânt după un model de business, ca să facă faţă provocărilor modernităţii. Lumânările, candelele şi vasele de apă sfinţită de Bobotează sunt produse cu etichetă „made by BOR”, în făbricuţe proprii, şi se îmbină plăcut cu autocarele cu numere de înmatriculare BOR ale agenţiilor de turism ecumenic ale Patriarhiei sau cu trustul de presă Trinitas, echipat ţais ca orice rival din lumea necurată a mass media de rând. […]

Bisericile din România, multe dintre ele, sunt acele clădiri în parcările cărora, dacă te uiţi, poţi cu uşurinţă crede că ai nimerit la vreo multinaţională, pe locurile de parcare rezervate executivilor. […]
Nu e cazul să ne îngrijorăm pentru buna funcţionare a Bisericii în România, fără bani de la stat. Dacă ritmul de creştere a pădurii amazoniene ar fi acelaşi cu cel al construcţiei de biserici din România, activiştii de mediu ar muri de foame. În România nu se închid biserici, se închid şcoli şi spitale. În România nu se construiesc autostrăzi sau parcuri, ci Catedrala Mântuirii Neamului. […]
Mai mult: [ link extern ]

Cu Domnul inainte, cu cartea inapoi

[…] În România, donaţiile pentru biserici se fac cu chitanţierul în mână, la orice oră din zi şi din noapte, în timp ce şcolile se bazează pe evaziunea fiscală şi şpaga coafată frumos, de către profesori şi părinţi deopotrivă, sub numele de „fondul clasei”.

Să nu mergem cu gândul prea departe şi să nu ne visăm în vreo Românie în care vreun grup de români a cerut construcţia unei şcoli în comunitatea lor, la care ei să contribuie cu bani, şi au fost refuzaţi. Ar fi însă frumos ca măcar să ştim că există posibilitatea pentru aşa ceva. […]
In România după 1989, procedura este că filantropul dornic să investească într-o şcoală nouă trebuie să meargă la Consiliul Local şi să facă lobby. Restul, tot de stat ţine. Vrei să dai bani unei şcoli deja existente, pentru ca odraslele tale să o ducă mai bine decât poate statul să ducă în cârcă? Oficial e greu, trebuie contract de sponsorizare.

Cu biserica, e simplu. Vrei să dai bani pentru o biserică nouă la tine în cartier? Preoţii te aşteaptă cu braţele deschise, pix şi chitanţă pregătite. Procedura merge unsă: comunitatea de credincioşi cere, dă banii, primăria găseşte terenul, preoţii vin şi se pun în slujba comunităţii. […]
Statul trăieşte într-o îmbrăţişare atât de strânsă cu Biserica, încât a măturat şi ultima pietricică din drumul preoţilor către bunăstare şi către îndeplinirea misiunii pentru care există. […]

Cu profesorii, cu medicii, cu cercetătorii sau cu artiştii altfel stau lucrurile. Ei nu sunt scutiţi de taxe şi impozite, nu se pot duce să ceară donaţii direct, la uşa oamenilor, şi să dea chitanţă legală pentru asta. Nu la fel se descurcă micii antreprenori, IMM-urile sau marile corporaţii în relaţia cu statul. În direcţia tuturor acestora, statul român nu întinde o mână, precum preoţilor, ci le dă un brânci pe scări, punându-le piedică golăneşte.
n.m. Nu reprezentantii bisericii sunt vinovati, ci reprezentantii statului, prin politicienii care stiu cine are mai multa influenta (politica) in societate.

Teza oficială a Bisericii Ortodoxe Române, că statul român îşi face un „mea culpa” generalizat prin toate aceste beneficii ale bisericii, căindu-se astfel pentru secularizarea averilor şi terenurilor Bisericii, este falsă şi serveşte doar la inducerea unui sentiment colectiv de vinovăţie. Nu există un text de lege în vigoare care să reglementeze aşa ceva. Dacă ar fi aşa, atunci ce le-ar putea spune statul românilor jefuiţi de comunişti şi lăsaţi pe străzi sau uliţe, în urma naţionalizării? Le-ar plăti rente viagere, salarii şi le-ar acorda facilităţi fiscale extinse? […]
(Andrei Luca Popescu)
[ link extern ]

Gazele de sist

[ link extern ] /

“Cine bea apă din pumni străini nu se satură niciodată”

25 aprilie 2013
Naţional, Prima pagină, Realităţi economice

“Cine bea apă din pumni străini nu se satură niciodată” (proverb românesc, Anton Pann)
Acum 25 de ani, nu aş fi crezut că voi ajunge să cumpăr de la magazin apă de băut. La fel, nu aş fi crezut în ruptul capului că o să cumpăr usturoi din China. Mâine, însă, dacă Mol şi Chevron reuşesc să-şi pună planurile în aplicare, s-ar putea să cumpărăm apa de băut la preţ dublu, şi de ce nu, adusă din import, scrie Dr. Cristina Aosan, vicepreşedintele Societăţii Române de Apiterapie.

Străinii au descoperit că pot extrage de pe pă­mân­tul românesc o nouă bogăţie, uriaşă ca afacere pentru ei, dar şi ca implicaţii geopolitice pentru noi: gazele de şist. Ce sunt acestea? Denumite astăzi “gaze ne­con­venţionale”, sunt ştiute încă din 1820: gaze naturale cap­­tive în roci sedimentare, numite şisturi sau roci rezervor. Gazele de şist sunt distribuite difuz, ca nişte bule mici în masa de rocă.
Ar putea arăta precum o gresie poroasă, spre deosebire de punga imensă de gaz din exploatarea convenţională de gaz metan. Dacă în şisturi se aplică o presiune, ele au proprietatea de a se desface în foi subţiri (gr. schistos=rupere), care se desprind unele de altele. Astfel se eliberează gazul captiv din aceste roci rezervor.
Imaginaţi-vă acum că pentru eliberarea acestui gaz se aplică metoda numită “fracturare hidraulică”, prin care se pompează subteran circa 10.000 metri cubi de lichid la prospecţiune, respectiv, 60.000 de metri cubi în exploatare, cu cicluri care se repetă, pentru fiecare sondă, de 8-10 ori, pe durata a circa 5 ani.
Lichidul uti­lizat pentru fracturare, în scopul de a disloca rocile re­zer­vor, conţine apă (ca agent hidraulic), nisip sau parti­cule ceramice, în proporţie de 4-9% (menţin deschise canaliculele rezultate) şi 0,5% până la 2% diverşi aditivi chimici.
Ca să avem o imagine despre cantitatea de substanţe chimice pompate în subteran, socotind doar procentul minim utilizat, adică 0,5%, înseamnă aproximativ 50 de metri cubi doar la o prospecţiune, adică cât 2-3 vagoane cu diverse substanţe chimice.
Iar la exploatarea în sine, pe un singur ciclu de fractu­rare, vorbim de o “îmbogăţire” a solului cu câteva trenuri marfar încărcate cu amestecuri de aditivi chi­mici.
De reţinut este faptul că procedeul utilizează pre­siuni enorme, de 1.000 de atmosfere, pentru a disloca rocile în adâncime.
Ceea ce e tragicomic în pre­zen­tă­rile comerciale de pe site-urile societăţilor care îşi pro­pun să exploateze gaze de şist este insistenţa cu care ne explică grija faţă de mediu. Aceasta constă în aceea ca s-ar izola cu beton acviferele (straturile geo­logice cu apă).
Dar betonarea este, de fapt, un element tehnic fără de care forajul în sine nu ar putea exista, căci s-ar sur­pa, ca orice groapă ne­con­solidată. În fapt, prin be­­tonarea realizată în pa­ra­lel cu forarea, se constituie un tub vertical de 2-4 km adân­cime (forajul vertical), din capătul căruia pornesc alte 4-8 tuburi orizontale (fo­ra­jele ori­zon­tale), dis­pu­se ra­dial, fiecare de câte 1-6 km lungime.
După de­fi­nitivarea forării, deci şi a construirii tubu­rilor de be­ton, la ca­pă­tul forajelor ori­­zontale, cât şi pe toată lungimea lor, ur­mează a fi practicate găuri prin mici explozii, în număr de 80-100 pe fiecare foraj ori­zon­tal. Lichidul pompat de la suprafaţă prin pre­siu­ne stră­­bate tubul vertical de be­­ton, ajunge în cele ori­zon­­tale, apoi iese din aces­tea prin acele găuri, pă­trun­­­zând în straturile de roci, spre a elibera gazele.
Dato­ri­tă imensei presiuni, o par­te din lichid refulează apoi pe aceleaşi tuburi, trans­­­­portând şi gazele. De­vine lesne de înţeles chiar şi pentru un ne­spe­cialist că aceste aşa-numite “izolări de acvifere”, adică tu­bulaturile de beton, nu sunt făcute din grijă faţă de me­diu.
Ele reprezintă sim­ple elemente tehnice ale pro­cesului tehnologic, fără de care nu s-ar putea capta gazul.
În acest fel, pe durata unui an de ex­ploa­tare, sunt pompaţi circa 100.000 me­tri cubi de flu­id, din care refluează doar 30-40%. Res­tul rămâne în sub­te­ran, o moştenire otrăvită pentru stră­nepoţii noş­tri.
Adep­ţii acestei industrii afirmă că acest lichid otră­vit ar rămâne cantonat strict în locul de injecţie, dar acest lu­cru este o impo­si­bili­ta­te fizică, chimică şi geo­logică.
Un exemplu că acest lucru este perfect posibil sunt acele curio­zităţi din zonele de “Foc viu” şi de vulcani no­ro­ioşi. Aici, fisurile create de mişcă­rile tectonice permit gazelor şi lichidelor de adâncime să iasă la suprafaţă. E doar o chestiune de timp până când aces­te fluide otrăvite vor ajunge, efectiv, în apele de su­prafaţă. Dar, surpriză! Deşi se apreciază, în gene­ral, că gazul de şist este la adâncimi de 2-4 km, totuşi, în Statele Unite s-au rea­li­zat nu mai puţin de 50.000 de foraje pentru gaz de şist la adâncime mică, de numai 30 de metri (revista “Le Point”).
Cu atât mai rapid pot străbate aditivii chimici până la stratul de apă potabilă. Iar asta nu e tot: acele zeci de mii de metri cubi de apă chi­mizată ca­re refluează la suprafaţă împreună cu gazul de şist se de­pozitează în nişte iazuri de decan­ta­re. Acest fluid, după ce a trecut prin rocile fisurate, an­trenează la su­pra­faţă nu doar gaz, dar şi metale grele şi materiale ra­dioactive din compoziţia acelor roci, care se adaugă aditivilor iniţiali.
Ce se va întâmpla cu aces­te iazuri în România?
Eu cred că vor rămâne moştenire viitoarelor administraţii. Iar între timp, natura îşi va face datoria şi va absorbi acest lichid otrăvit prin fisu­ri­le din pereţii iazurilor, care se vor crea inevitabil în timp, pe seama neglijenţei şi nepăsării.
Peste câteva zeci de ani, poate nici nu se va mai şti bine originea lor şi pericolul pe care încă îl vor reprezenta. Strănepoţii noş­tri se vor scălda voioşi în ele, după care, îmbol­nă­vindu-se, cu greu cineva şi-ar mai putea da seama care este cauza.
Dar în ce constau, oare, acele substanţe chimice din lichidul de forare? Nu are nici un rost să le trecem în re­vistă, pentru că, oricum, compoziţiile exacte sunt păs­trate secrete. Motiv pentru care nici una din com­paniile implicate în extragerea gazelor de şist din lume nu vorbeşte despre efectul lor asupra arealului şi nu există nici un studiu de impact asupra mediului al aces­tor substanţe, nici luate singular, nici în asociere.
Pentru rigoarea demersului jurnalistic, vom in­for­ma cititorii că Direcţia de Mediu, Sănătate Publică şi Si­guranţă Alimentară din Parlamentul European a pu­blicat un raport în care se identifică 260 de substanţe chimice, dintre care unele cunoscute pentru toxicitate, efecte mutagene şi cancerigene.
Dar această listă pare doar un rezumat faţă de raportul Comisiei pentru Ener­gie şi Comerţ a Camerei Reprezentanţilor din SUA, ca­re în perioada de referinţă 2005-2009, trece în re­vistă nu mai puţin de 750 de substanţe chi­mice, cu men­ţiunea că aces­tea nu epui­zea­ză subiectul, din pricina le­gislaţiei care permite com­­pa­niilor să păstreze secre­tul acestor cocktailuri otrăvite, pe motivul concurenţei.
Trist este că cetăţeanul român nu va afla niciodată ce substanţe ar fi uti­lizate în acest proces.
În SUA nu a cerut nimeni niciun aviz de mediu acestor companii, până în momentul în care cetăţenii afectaţi nu s-au or­­ganizat şi nu şi-au cerut drep­turile prin intermediul unor avo­caţi.
În aceste con­diţii, ne întrebăm cum ar putea arăta exploatările deschise de aceşti giganţi eco­nomici în Ro­mânia, pe care ei o consideră ca din lu­mea a 3-a? (Vă invi­tăm să vi­zio­naţi fil­mul Gas­land pe Inter­net!)
Continuarea pe formula-as.ro