Intoarcerea fiului ratacit
Marin Preda
E dimineaţă, am gura amară şi cârcei în tot corpul
Peste geam văd pâinea rotundă şi inaccesibilă ca idealul unui adolescent
Mă întind şi mă las fără să vreau în voia mea însumi
ªi cuget banal că lumea-i inutilă şi trăieşte fără nici un rost...
Aşa cum mă cuprinde nostalgia boabelor de porumb
coapte-n tarabă
şi a mămăligii cu brânză friptă pe jăratec a oamenilor proşti...
nu-i nimic, că doară ţi-ai propus să fii luptător şi să cucereşti lumea
şi ai nădejdea să revină nişte timpuri ce nici măcar nu le cunoşti.
Acum dă-te jos din pat şi caută şi munceşte fiindcă nu-i ruşine
Ei, ascultă-mă: am fost pe rând: mareşal după caruri mortuare,
am spălat pe jos, am ţinut filozofic de coarne roaba
şi am măturat măreţ şi ,,dégagé" pe trotuare.
Nu mai scrie versuri prozatorule care faci patetic foame:
Punctează de vrei mizeria sau descrie ca un Neron, o vâltoare,
Urmăreşte ca prostul un copil ce duce înghetat un lemn în sanie,
sau fugi ca un foiletonist după inspiraţie pentru intriga fascicolei viitoare.
- Da, dar în mine se prăbuşesc o mie de visuri.
Sunt tot atât de gol şi inutil cum am plecat de-acasă
şi aşa cum sunt m-a cuprins nostalgia boabelor de porumb coapte-n tarabă
şi a mămăligii părinteşti aburinde şi calde de pe masă.
Ar fi bine să uiţi
(Nevoia de cercuri)
Geo Dumitrescu
- Ar fi bine s-o uiţi! îi spuneam inimii,
uit-o, îţi spun! Îi strigam furios,
aşază lespezi înalte de linişte în urma ei,
uit-o!, suflând încet, dă zbor păpădiei străine...
- Uşor de zis! Mi-a răspuns – nicicând
n-a fost dat nimănui a uita
focul în care piere arzând.
- Uitaţi-o! le strig ochilor – pentru Dumnezeu,
alungaţi-o din lacrimă şi din lumină,
uitaţi-o, vă spun!
- Eram nişte cratere stinse, mi-au spus, lumina
nu mai găsea drumul spre noi.
Ca nişte afumate răni de glonţ,
spre lume aţinteam
sticloase întrebări încremenite. Doar ea,
buzele ei, aburind uşor geamul subţire, uscat,
lumini reaprinse în ferestrele reci. Doar ea –
lumini fierbinţi, în mijlocul cărora
tolănită, domneşte.
Nu-ncerca, n-ai cum s-o alungi, orb vei rămâne –
alungă-ţi ochii, lumina,
căci numai o dată cu noi
va pleca şi ea de la tine.
- Uitaţi-o, uitaţi-o! le strig disperat mâinilor,
uitaţi-o, voi, ciudate vietăţi electrice,
liniştitele mele unelte:
de-acum înainte, cuprindeţi văzduhul în braţe,
hărăziţi mângâieri doar obrazului pufos
al poamelor, al pruncilor,
doar întinderii albe a hârtiei,
şi rotunjiţi-vă palmele în jurul mărului
şi-al portocalei,
de-acum înainte, cuprindeţi de mijloc
doar arborele din drum, tăcut şi statornic.
- Uit-o şi tu, îi strig sângelui,
întoarce-te acasă, prostule, adună-ţi apele
în matca lor veche şi, cântând,
lasă unda să-ţi joace în voie
pe prundurile multicolore ale vieţii...
- Zadarnic, zadarnic! îmi spune
n-ai cum să-ntorci, nu mai poţi alege
unda grăbită a râului
din vânătul val nestatornic al mării
în care s-a pierdut fără urmă...
- Uit-o! îmi strig disperat mie însumi,
fugi, goneşte, scapără-ţi paşii
departe spre zare, încotro vezi cu ochii,
fugi, nu te mai uita în urmă,
azvârle peste umăr pieptenele:
dese păduri înalte s-or aşterne
între tine şi ea!
fugi, azvârle oglinda: lacul întins,
cu nemărginirea-i de ape, va îneca
amintirea ei...
Fug, alerg... Zadarnic alerg, o, zadarnic:
oglinda umedă a lacului
cu ochii ei calzi, luminoşi, mă priveşte,
iar şoapta pădurii adânci mă tot cheamă
cu glasul, cu vorbele ei,
şi toţi arborii, arborii dragi, spre mine întind
o, arborii mereu spre mine întind
braţele ei.
Alexandr Puskin - Aduceri Aminte
Când glasul zilei pentru noi toti se trece
Si amuteste orasul vorbitor,
În umbre albastre-n pace rece
Adoarme ostenitul muncitor,
Atunci încep în pasnica tacere
A mea chinuitoare priveghere,
Caci noaptea arde-n mine vie
Mustrarea cugetului meu;
Îmi fierbe mintea mea cea slaba si învie
Un roi de gânduri negru, greu...
Aducerea aminte-mi desfasoara
Tot zapisul urâtei vietii mele,
Citindu-l cu necaz si pocainte grele,
Eu tremur blestemând viata mea amara
Si plâng amar s-amar ma jeluiesc,
Dar zapisul cel jalnic tot nu-l mai nimicesc.
Serghei Esenin - Florile îmi spun Rămas Bun
Florile îmi spun ramas bun
aplecându-si spre glie corolele.
Nu voi zari chipul tinutului strabun
nicicând poate, numarate-mi sunt orele.
Ei, si ce-i cu asta, iubita?
Am vazut destule... pamântul
ca o mângâiere reînnoita
cum ocolea în tremur mormântul.
Deoarece viata-mi întreaga
am privit-o c-un surâs îngaduitor,
pot sa vorbesc despre clipa ce-alearga
împreuna cu al lumii amurg trecator.
Dupa mine, un altul îsi va încerca norocul,
mâhnirea de-a atinge înaltele cote.
Parasit voi fi, un altul va ispiti locul
intonând alte cântece si alte note.
Iubita-mi cu altul va merge la brat,
dar cântecu-mi ascultând cu fervoare
se va gândi la mine cu nesat
ca la o irepetabila floare.