Trasura - de Adrian Paunescu
Din patru direcţii şi chiar din mai multe,
Un foşnet şi-un zgomot de paşi:
Trăsura cu domnul Mihai Eminescu
Se-aude venind către Iaşi.
Dar, Doamne al nostru, ce vii de departe,
Ce palid la faţă mai eşti!
Si ce mai e, Doamne, prin cer şi prin stele?
Si ce e pe la Bucureşti?
Sau vii dinspre casa natală, poete?
Sau vii dinspre morţi către vii?
ªi spune-ne dacă sunt numai iluzii
Si spune-ne dacă-ntârzii.
Se-aude pe piatră un ritm de copită
Ce plânge ciudat în urmaşi:
Trăsura cu domnul Mihai Eminescu
Se-aude venind către Iaşi.
Dar nu mai ajunge, vai, nu mai ajunge
ªi unii se nasc, alţii mor,
Pe semnul acesta, dau vaiere plopii
ªi teiul mai plânge de dor.
ªi teamă, mi-e teamă, că totul aşa e,
La limita fizicii reci,
Trăsura cu domnul Mihai Eminescu
Venind, nu ajunge în veci.
Ea vine mereu, se-aude că vine,
E-atât de aproape acum
Dar n-are deloc consistenţă trăsura
ªi caii sunt parcă de fum.
Oricum, cât va fi pe pământ România,
O dată cu ultimii paşi,
Trăsura cu domnul Mihai Eminescu
Veni-va mereu către Iaşi.
Fiţi gata să-i faceţi primirea înaltă,
Chiar dacă simţiţi tristul gând,
Că veşnic veni-va trăsura aceasta
ªi nu va ajunge nicicând.
Noi, existam, nu vietuim. Dar oare
Nu este cel mai preţios secret,
În omeneasca lume-ntâmplătoare,
Să ne-nvăţăm să vieţuim încet?
Secretul totuşi îl tăgăduim,
Febrili din leagăn pân'la ţintirim.
Maşina s-o lăsăm să se grăbească,
Aceasta-i doar menirea ei firească.
Dar omul? Cu cât graba e mai mare
Cu-atâta viaţă s-a scurtat mai tare.
Păcat că toate-acestea îşi află un răspuns,
Dacă cumva îşi află, abia când am ajuns
La poarta de la care privim în urmă cum
Trecutul ca un peisaj de scrum
Se-mprăştie cu ultima suflare,
Când piere totul, ritm, contur, culoare,
Când omul, fără ţel şi fără drum,
Tot singur moare.
Să-l mai împungă oare şi-un ultim, crud regret
Că n-a ştiut să vieţuiască-ncet?
Alexandru Philippide
Orice copil - George Ţărnea
Orice copil are un nume,
Orice copil are o zi,
Lumina lui aprinsă-n lume
De noapte ne-ar putea păzi.
Orice copil are o ţară,
Orice copil are părinţi,
Descoperind din vară-n vară
Alt joc al paşilor cuminţi.
Orice copil are o cale,
Orice copil are un gând,
Călătorind pe cer la vale
ªi printre spini din când în când.
Orice copil are un leagăn,
Orice copil crede-n poveşti,
Adăpostind o lume-ntreagă-n
Curaţii ochi copilăreşti.
Orice copil are o mare
Pe care-şi poartă barca lui,
Dar nu se-aşteaptă să coboare
La ţărmul mării nimănui.
Orice copil culege fluturi,
De dorul unei mângâieri,
ªi-ntoarce vremea la-nceputuri
Cu teama de-al rosti pe “ieri”.
Orice copil se poate face
ªi floare şi păun şi cerb,
Silabisind cuvântul pace
Pe limba fiecărui herb.
Orice copil are sub gene
ªi stropi de rouă şi gheţari,
Hrăniţi din legile viclene
Din jocul unor oameni mari.
Orice copil reface-n minte
Destinul primului cuvânt,
Putând să strângă în cuvinte
Lumina-ntregului pământ.
Orice copil e o minune
Irepetabilă precum
Ivirea zilei din genune
ªi focul soarelui din scrum.
Serghei Esenin - Focul Vânăt
Focul vânat e gonit de vânt,
Zarile-au uitat sa ma mai doara...
De iubire-ntâia oara cânt,
La scandal renunt întâia oara.
Am fost crâng paraginit pe loc,
La femei si vodca dam navala.
Nu-mi mai place azi sa beau, sa joc,
Sa-mi pierd viata fara socoteala.
E de-ajuns sa te privesc tacut,
Sa-ti vad ochii plini de tot înaltul,
Ca uitand întregul tau trecut,
Tu sa nu mai poti pleca la altul
Tu - mers gingas, tu, surâsul meu,
Dac-ai sti, cu inima-i pustie,
Cum poate iubi un derbedeu
Si cât poate de supus sa-ti fie.
Cârciumile le-as uita pe veci,
N-as mai sti nici versul ce înseamna,
De-as atinge aceste brate reci
Si-al tau par ca floarea cea de toamna.
Vesnic te-as urma pe-acest pamânt,
Departarea mi-ar parea usoara...
De iubire-ntâia oara cânt,
La scandal renunt întâia oara.
Nu regret, nu ma jelesc, nu strig.
Toate trec ca floarea spulberata.
Vestejit de-al toamnei mele frig
Nu voi mai fi tânar niciodata.
N-ai sa mai zvâcnesti ca pân-acum
Inima racita prea devreme.
S-o pornesc descult din nou la drum,
Stamba luncii n-o sa ma mai cheme.
Dor de duca! Tot mai rar, mai rar,
Pui pe buze flacara pornirii.
O! Pierdutul prospetimii har
Cu vioiul clocot al simtirii!
În dorinti încep zgârcit sa fiu,
Te-am trait sau te-am visat doar, viata?
Parca pe un cal trandafiriu
Vesel galopai de dimineata.
Toti suntem vremelnici pentru veci,
Rar ning fragii frunzele desarte...
Binecuvântat sa fie deci
Ca traiesc si sa ma duc spre moarte.
Lauda omului
Nichita Stănescu
Din punctul de vedere-al copacilor,
soarele-i o dungă de căldură,
oamenii - o emoţie copleşitoare...
Ei sunt nişte fructe plimbătoare
ale unui pom cu mult mai mare!
Din punctul de vedere-al pietrelor,
soarele-i o piatră căzătoare,
oamenii-s o lină apăsare...
Sunt mişcare-adaugată la mişcare
şi lumina ce-o zăreşti, din soare!
Din punctul de vedere-al aerului,
soarele-i un aer plin de păsări,
aripă în aripă zbătând.
Oamenii sunt păsări nemaiîntâlnite,
cu aripi crescute înlăuntru,
care bat plutind, planând,
într-un aer mai curat - care e gândul!