Poezii care ne-au mangaiat sufletul de-a lungul timpului...

Florin Mihai Petrescu - Triumful vieţii

E bântuitã lumea de blesteme,
De molime, taifunuri ucigaşe,
Cutremure care înghit oraşe,
Copii diformi, neprevãzutã vreme...
Dar Frumuseţea în alt unghi rãzbate
Traiu-i mai lung şi omu-i mai înalt
Redute vechi luate cu asalt
Sunt prãbuşite în eternitate.
Adâncuri mereu vii echilibreazã
Extremele ieşite din comun
E de-ajuns în beznã doar o razã
ªi umbrele, tãcute, se supun.
Acolo unde nimeni nu-ndrãzneşte
Nici sã presimtã, nici sã se exprime
El prinde singur taina ca-ntr-un cleşte
ªi veşnicia-i numai limpezime.
OM, demiurg întruchipat de soare,
Privire purã care totul vede,
Tu-ntreci înţelepciunea strânsã-n VEDE!
.................................................
Surâsul tãu aduce sãrbãtoare.

Xenia (III) - Eugenio_Montale

Să reamintesc plînsul tău (al meu era îndoit)
Nu ajunge să sting răbufnirea rîsetelor tale.
Erau ca o anticipare a unei personale
Judecăţi de apoi, din nefericire niciodată întîmplată.


Păsările vorbitoare - Eugenio Montale

Morala dispune de puţine cuvinte
cineva a numărat patru sute dintre ele
şi recordul n-a fost doborât până astăzi.
Nici chiar păsările indiene
ce sunt acum la modă
şi seamănă cu mierlele
prădalnic clonţ de foc şi pene negre-albastre
nu izbutesc să spună mai multe.
Deosebirea constă doar în râs:
cel al falsei mierle nu e al nostru,
are o ţintă-anume, omul care se crede
mai liber decât ea: decât mine ce trec
zi de zi şi salut mâna aceea
de pene şi de sunete menite să trăiască
mai puţin decât mine. Aşa se spune, dar...

COLIBRIUL - Charles Leconte de Lisle
Sonet


Colibriul verde, rege pe coline,

Văzînd greaua rouă şi un soare blînd,

Strălucind în cuibul tors din ierburi fine,

Raze răcoroase-n aerul vibrînd,


Zboară la izvorul apelor vecine,

Unde-n bambus marea vuietul şi-a frînt,

Unde-asoka roşă, cu-adieri divine,

Înfloreşte-n inimi jilav fulger; vînt,


Către floarea de-aur se coboară-n poză:

Dragoste atîta bea din cupa roză,

Pînă îl ucide, neputînd s-o sece –


Pe-a ta gură pură, prea-iubită, scut,

La fel al meu suflet moare şi petrece,

Parfumînd-o, grabnic, primul meu sărut.


Traducere de Savin BADEA

George Toparceanu - Rapsodii de primavara

I
Sus prin crangul adormit,
A trecut in taina mare,
De cu noapte, risipind
Siruri de margaritare
Din panere de argint,
Stol balai
De ingerasi
Cu alai
De toporasi.
Primavara, cui le dai?
Primavara, cui le lasi?
II
Se-nalta abur moale din gradina.
Pe jos, pornesc furnicile la drum.
Acoperisuri vestede-n lumina
Intind spre cer ogeacuri fara fum.
Pe langa garduri s-a zvantat pamantul
Si ies gandacii-Domnului pe zid.
Ferestre amortite se deschid
Sa intre-n casa soarele si vantul.
De prin balcoane
Si coridoare
Albe tulpane
Falfaie-n soare.


Ies gospodinele
Iuti ca albinele,
Parul le flutura,
Toate dau zor.
Unele matura,
Altele scutura
Colbul din patura
Si din covor.
Un zarzar mic, in mijlocul gradinii,
Si-a rasfirat crengutele ca spinii
De frica sa nu-i cada la picioare,
Din crestet, valul subtirel de floare.
Ca s-a trezit asa de dimineata
Cu ramuri albe µ si se poate spune
Ca-i pentru-ntaia oara in viata
Cand i se-ntampla-asemenea minune.
Un nor sihastru
Si-aduna-n poala
Argintul tot.
Cerul e-albastru
Ca o petala
De miozot.
III
Soare crud in liliac,
Zbor subtire de gandac,
Glasuri mici
De randunici,
Viorele si urzici...


Primavara, din ce rai
Nevisat de pamanteni
Vii cu mandrul tau alai
Peste cranguri si poieni?
Pogorata pe pamant
In matasuri lungi de vant,
Lasi in urma, pe campii,
Galbeni vii
De papadii,
Balti albastre si-nsorite
De omat topit abia,
Si pe dealuri mucezite
Araturi de catifea.
Si pornesti departe-n sus
Dupa iarna ce s-a dus,
Dupa trena-i de ninsori
Asternuta pe colini...
Drumuri nalte de cocori,
Calauzii cei straini,
Iti indreapta an cu an
Pasul tainic si te mint
Spre tinutul diafan
Al campiilor de-argint.
Iar acolo te opresti
Si doar pasul tau usor,
In omat stralucitor,
Lasa urme viorii
De conduri imparatesti
Peste albele stihii...
Primavara, unde esti?

Pădurea de mesteceni cu muzică de dante - Mircea Ivanescu

către sfârşitul drumului vieţii noastre
m-am regăsit într-o pădure luminoasă,
căci drumul înspre-acea râvnită primăvară albastră
mi-l rătăcisem - şi era o joasă
lumină, care şi cu soarele ploua
prin frunze, pe cărarea unde îmi treceam încet
paşii trosnind prin ramurile unde noua
tăcere de îndată răsărea, un umblet
printr-o pădure a luminii înserată în argint,
mergând ca într-un vis în care te deştepţi pe nesimţite,
şi fără să mai ştii unde te-ndrepţi, doar ocolind
o dată cu poteca de desişuri năpădită,
înaintând, ca şi cum ţi-ar privi
liniile vieţii în palmă, şi ştiind
că poţi să-ţi închizi palma - şi ai fi
atunci închis în pumnul veşniciei - şi
să nu-ţi mai fie cu putinţă să mai dai din mâini, râvnind
acea primăvară albăstrie.