Am deschis acest topic din dorinta de a se posta aici poezii care v-au marcat in evolutia Dvs. ca personalitate. In spatele fiecarei poezii, poem, exista o muzicalitate.
Rudyard Kipling – Dacă
Dacă-ţi rămâne mintea când cei din jur şi-o pierd
ªi fiindcă-o ai te apasă sub vorbe care dor,
Dacă mai crezi în tine când alţii nu mai cred
ªi-i ierţi şi nu te superi de îndoiala lor,
Dacă de aşteptare nu osteneşti nicicând,
Nici de minciuna goală nu-ţi clatini gândul drept,
Dacă, izbit de ură, nu te răzbuni urând
ªi totuşi nu-ţi pui mască de sfânt sau înţelept,
Dacă visezi, dar visul stăpân de nu ţi-l faci,
Sau gândul, deşi judeci, de nu ţi-e un ţel,
Dacă-ncercând triumful sau prăbuşirea taci
ªi poţi, prin amândouă trecând, să fii la fel,
Dacă înduri să afli cinstitul tău cuvânt
Răstălmăcit, naivii să ducă în ispită,
Sau truda vieţii tale, înspulberată-n vânt,
De poate iar s-o ‘nalţe unealta-ţi prea tocită,
Dacă poţi strânge toate câştigurile tale
Ca să le joci pe-o carte şi să le pierzi aşa,
ªi iarăşi de la capăt să-ncepi aceeaşi cale
Fără să spui o vorbă de neizbânda ta,
Dacă poţi gândul, nervii şi inima să-i pui
Să te slujească încă peste puterea lor,
Deşi în trupul firav o altă forţă nu-i
Afară de voinţa ce le impune spor,
Dacă te vrea mulţimea, deşi n-ai linguşit,
ªi lângă şef tu umbli ca lângă-un oarecare,
Dacă de răi sau prieteni nu poţi să fii rănit,
Dacă nu numai unul, ci toţi îţi dau crezare,
Dacă ajungi să umpli minutul trecător
Cu şasezeci de clipe de veşnicii,
Mereu,
Vei fi pe-ntreg Pământul deplin stăpânitor
ªi, mai presus de toate, un OM –copilul meu!
E bântuitã lumea de blesteme,
De molime, taifunuri ucigaşe,
Cutremure care înghit oraşe,
Copii diformi, neprevãzutã vreme...
Dar Frumuseţea în alt unghi rãzbate
Traiu-i mai lung şi omu-i mai înalt
Redute vechi luate cu asalt
Sunt prãbuşite în eternitate.
Adâncuri mereu vii echilibreazã
Extremele ieşite din comun
E de-ajuns în beznã doar o razã
ªi umbrele, tãcute, se supun.
Acolo unde nimeni nu-ndrãzneşte
Nici sã presimtã, nici sã se exprime
El prinde singur taina ca-ntr-un cleşte
ªi veşnicia-i numai limpezime.
OM, demiurg întruchipat de soare,
Privire purã care totul vede,
Tu-ntreci înţelepciunea strânsã-n VEDE!
.................................................
Surâsul tãu aduce sãrbãtoare.
Să reamintesc plînsul tău (al meu era îndoit)
Nu ajunge să sting răbufnirea rîsetelor tale.
Erau ca o anticipare a unei personale
Judecăţi de apoi, din nefericire niciodată întîmplată.
Păsările vorbitoare - Eugenio Montale
Morala dispune de puţine cuvinte
cineva a numărat patru sute dintre ele
şi recordul n-a fost doborât până astăzi.
Nici chiar păsările indiene
ce sunt acum la modă
şi seamănă cu mierlele
prădalnic clonţ de foc şi pene negre-albastre
nu izbutesc să spună mai multe.
Deosebirea constă doar în râs:
cel al falsei mierle nu e al nostru,
are o ţintă-anume, omul care se crede
mai liber decât ea: decât mine ce trec
zi de zi şi salut mâna aceea
de pene şi de sunete menite să trăiască
mai puţin decât mine. Aşa se spune, dar...
I
Sus prin crangul adormit,
A trecut in taina mare,
De cu noapte, risipind
Siruri de margaritare
Din panere de argint,
Stol balai
De ingerasi
Cu alai
De toporasi.
Primavara, cui le dai?
Primavara, cui le lasi?
II
Se-nalta abur moale din gradina.
Pe jos, pornesc furnicile la drum.
Acoperisuri vestede-n lumina
Intind spre cer ogeacuri fara fum.
Pe langa garduri s-a zvantat pamantul
Si ies gandacii-Domnului pe zid.
Ferestre amortite se deschid
Sa intre-n casa soarele si vantul.
De prin balcoane
Si coridoare
Albe tulpane
Falfaie-n soare.
Ies gospodinele
Iuti ca albinele,
Parul le flutura,
Toate dau zor.
Unele matura,
Altele scutura
Colbul din patura
Si din covor.
Un zarzar mic, in mijlocul gradinii,
Si-a rasfirat crengutele ca spinii
De frica sa nu-i cada la picioare,
Din crestet, valul subtirel de floare.
Ca s-a trezit asa de dimineata
Cu ramuri albe µ si se poate spune
Ca-i pentru-ntaia oara in viata
Cand i se-ntampla-asemenea minune.
Un nor sihastru
Si-aduna-n poala
Argintul tot.
Cerul e-albastru
Ca o petala
De miozot.
III
Soare crud in liliac,
Zbor subtire de gandac,
Glasuri mici
De randunici,
Viorele si urzici...
Primavara, din ce rai
Nevisat de pamanteni
Vii cu mandrul tau alai
Peste cranguri si poieni?
Pogorata pe pamant
In matasuri lungi de vant,
Lasi in urma, pe campii,
Galbeni vii
De papadii,
Balti albastre si-nsorite
De omat topit abia,
Si pe dealuri mucezite
Araturi de catifea.
Si pornesti departe-n sus
Dupa iarna ce s-a dus,
Dupa trena-i de ninsori
Asternuta pe colini...
Drumuri nalte de cocori,
Calauzii cei straini,
Iti indreapta an cu an
Pasul tainic si te mint
Spre tinutul diafan
Al campiilor de-argint.
Iar acolo te opresti
Si doar pasul tau usor,
In omat stralucitor,
Lasa urme viorii
De conduri imparatesti
Peste albele stihii...
Primavara, unde esti?
Pădurea de mesteceni cu muzică de dante - Mircea Ivanescu
către sfârşitul drumului vieţii noastre
m-am regăsit într-o pădure luminoasă,
căci drumul înspre-acea râvnită primăvară albastră
mi-l rătăcisem - şi era o joasă
lumină, care şi cu soarele ploua
prin frunze, pe cărarea unde îmi treceam încet
paşii trosnind prin ramurile unde noua
tăcere de îndată răsărea, un umblet
printr-o pădure a luminii înserată în argint,
mergând ca într-un vis în care te deştepţi pe nesimţite,
şi fără să mai ştii unde te-ndrepţi, doar ocolind
o dată cu poteca de desişuri năpădită,
înaintând, ca şi cum ţi-ar privi
liniile vieţii în palmă, şi ştiind
că poţi să-ţi închizi palma - şi ai fi
atunci închis în pumnul veşniciei - şi
să nu-ţi mai fie cu putinţă să mai dai din mâini, râvnind
acea primăvară albăstrie.