Poezii care ne-au mangaiat sufletul de-a lungul timpului...

Ion Minulescu - Acuarela

In oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână
Orăşenii, pe trotuare,
Merg ţinându-se de mână,
ªi-n oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână,
De sub vechile umbrele, ce suspină
ªi se-ndoaie,
Umede de-atâta ploaie,
Orăşenii pe trotuare
Par păpuşi automate, date jos din galantare.

În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână
Nu răsună pe trotuare
Decât paşii celor care merg ţinându-se de mână,
Numărând
În gând
Cadenţa picăturilor de ploaie,
Ce coboară din umbrele,
Din burlane
ªi din cer
Cu puterea unui ser
Dătător de viaţă lentă,
Monotonă,
Inutilă
ªi absentă...

În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână
Un bătrân şi o bătrână -
Două jucării stricate -
Merg ţïnându-se de mână...

Moartea căprioarei - Nicolae Labis

Seceta a ucis orice boare de vânt.
Soarele s-a topit şi a curs pe pământ.
A rămas cerul fierbinte şi gol.
Ciuturile scot din fântână nămol.
Peste păduri tot mai des focuri, focuri,
Dansează sălbatice, satanice jocuri.

Mă iau după tata la deal printre târşuri,
ªi brazii mă zgârie, răi şi uscaţi.
Pornim amândoi vânătoarea de capre,
Vânătoarea foametei în munţii Carpaţi.
Setea mă năruie. Fierbe pe piatră
Firul de apă prelins din cişmea.
Tâmpla apasă pe umăr. Păşesc ca pe-o altă
Planetă, imensă şi grea.

Aşteptăm într-un loc unde încă mai sună,
Din strunele undelor line, izvoarele.
Când va scăpăta soarele, când va licări luna,
Aici vor veni să s-adape
Una câte una căprioarele.

Spun tatii că mi-i sete şi-mi face semn să tac.
Ameţitoare apă, ce limpede te clatini!
Mă simt legat prin sete de vietatea care va muri
La ceas oprit de lege şi de datini.

Cu foşnet veştejit răsuflă valea.
Ce-ngrozitoare înserare pluteşte-n univers!
Pe zare curge sânge şi pieptul mi-i roşu, de parcă
Mâinile pline de sânge pe piept mi le-am şters.

Ca pe-un altar ard ferigi cu flăcări vineţii,
ªi stelele uimite clipiră printre ele.
Vai, cum aş vrea să nu mai vii, să nu mai vii,
Frumoasă jertfă a pădurii mele!

Ea s-arată săltând şi se opri
Privind în jur c-un fel de teamă,
ªi nările-i subţiri înfiorară apa
Cu cercuri lunecoase de aramă.

Sticlea în ochii-i umezi ceva nelămurit,
ªtiam că va muri şi c-o s-o doară.
Mi se părea că retrăiesc un mit
Cu fata prefăcută-n căprioară.
De sus, lumina palidă, lunară,
Cernea pe blana-i caldă flori stinse de cireş.
Vai, cum doream ca pentru-întâia oară
Bătaia puştii tatii să dea greş!

Dar văile vuiră. Căzută în genunchi,
Ea ridicase capul, îl clătină spre stele,
Îl prăvăli apoi, stârnind pe apă
Fugare roiuri negre de mărgele.
O pasăre albastră zvâcnise dintre ramuri,
ªi viaţa căprioarei spre zările târzii
Zburase lin, cu ţipăt, ca păsările toamna
Când lasă cuiburi sure şi pustii.

Împleticit m-am dus şi i-am închis
Ochii umbroşi, trist străjuiţi de coarne,
ªi-am tresărit tăcut şi alb când tata
Mi-a şuierat cu bucurie: - Avem carne!

Spun tatii că mi-i sete şi-mi face semn să beau.
Ameţitoare apă, ce-ntunecat te clatini!
Mă simt legat prin sete de vietatea care a murit
La ceas oprit de lege şi de datini ...
Dar legea ni-i deşartă şi străină
Când viaţa-n noi cu greu se mai anină,
Iar datina şi mila sunt deşarte,
Când soru-mea-i flămândă, bolnavă şi pe moarte.

Pe-o nară puşca tatii scoate fum.
Vai, fără vânt aleargă frunzarele duium!
Înalţă tata foc înfricoşat.
Vai, cât de mult pădurea s-a schimbat!
Din ierburi prind în mâini fără să ştiu
Un clopoţel cu clinchet argintiu ...
De pe frigare tata scoate-n unghii
Inima căprioarei şi rărunchii.

Ce-i inimă? Mi-i foame! Vreau să trăiesc şi-aş vrea ....
Tu, iartă-mă, fecioară - tu, căprioara mea!
Mi-i somn. Ce nalt îi focul! ªi codrul, ce adânc!
Plâng. Ce gândeşte tata? Mănânc şi plâng. Mănânc!

V.R. 10/1954

Din volumul « Primele iubiri - I Liliacul timpuriu », 1956

"Cântecul gintei latine" - Vasile Alecsandri

Latina gintă e regină
Între-ale lumii ginte mari;
Ea poartă-n frunte-o stea divină
Lucind prin timpii seculari.
Menirea ei tot înainte
Măreț îndreaptă pașii săi.
Ea merge-n capul altor ginte
Vărsând lumină-n urma ei.

Latina gintă e vergină,
Cu farmec dulce, răpitor;
Străinu-n cale-i se înclină
Și pe genunchi cade cu dor.
Frumoasă, vie, zâmbitoare,
Sub cer senin, în aer cald,
Ea se mirează-n splendid soare,
Se scaldă-n mare de smarald.

Latina gintă are parte
De-ale pământului comori
Și mult voios ea le împarte
Cu celelalte-a ei surori.
Dar e teribilă-n mânie
Când brațul ei liberator
Lovește-n cruda tiranie
Și luptă pentru-al său onor.

În ziua cea de judecată,
Când față-n cer cu Domnul sfânt
Latina gintă-a fi-ntrebată
Ce a făcut pe-acest pământ?
Ea va răspunde sus și tare:
„O! Doamne,-n lume cât am stat,
În ochii săi plini de-admirare
Pe tine te-am reprezentat!

Mircești, 1878

N.B. Este poezia premiata la Montpellier in anul 1878, scrisa de Alecsandri numai intr-un sfert de ceas, dupa cum a declarat fiica sa: "[...] un mare premiu constând într-o cupă simbolică de argint, oferită de Albert de Quintana, autorului celei mai bune poezii cu tema Cântecul latinului sau a Gintei latine, cu scopul de a o traduce în toate idiomurile romane şi de a pune pe muzică textul pentru a fi popularizat în toată lumea latină. Din publicarea în ziare a acestei acţiuni, Vasile Alecsandri, care se afla la Mirceşti, află despre aceasta în ultimul moment şi scrie, după mărturiile fiicei sale, Maria Bogdan, cele patru strofe într-un sfert de oră".

„Primiţi, cu cordialele mele felicitări, urările ce le facem pentru România dumneavoastră, care sunteţi un mare poet. Binevoiţi a fi ecoul simpatiilor poeţilor latini reuniţi la Montpellier” - Albert de Quintana


Si replica, mai jos:

"Bardul de la Mirceşti" - Versuri Carol Scrob, Muzica: Pietro Mezetti

De la Dunăre la Sena
Din Carpaţi la Pirinei,
Ginta nobilă latină
Adună poeţii săi.

ªi ţinând în mână-o cupă
Blănda mamă le şopti:
„Cel ce va cânta mai bine
Astă cupă va primi".

Toţi iau lira şi-o acordă
ªi toţi cântă-armonios,
Numai unul stă deoparte
ªi suspină dureros

El e fiul cel mai june,
E Vasile-Alecsandri,
Ce de grija ţării sale,
Abia poate-a mai zâmbi.

El ia cupa-n admirarea
Ţării sale româneşti,
Toată lumea îl admiră
Pe poetul din Mirceşti.

@Andreea-Ionescu:

Ca o replica la poezia cu care ai deschis acest interesant topic. Nu este un raspuns din sensul opus poeziei lui Kiplimg - "Daca", ci un alt punct de vedere.


"ANTI – IF" sau "ALTFEL (ELSE)..." de Kostas Varnalis

De poti sa faci pe prostul când altul te repede-
facând-o pe desteptul- si c-un cuvânt nu-l certi;
de nu te-ncrezi în nimeni si nimeni nu te crede,
de-ti poti ierta pacatul, dar altora nu-l ierti;

de nu amâni o clipa un rau sa-l împlinesti
si daca minti mai tare când altii nu spun drept;
de-ti place în iubire cu ura sa izbesti
si totusi îti pui masca de sfânt si de-ntelept;

de te târasti ca viermii si-n visuri nu-ti iei zborul
si numai interesul îl sui la rang de tel;
de parasesti învinsul si treci cu-nvingatorul
si-i vinzi, fara sfiala, pe amândoi la fel;

de rabzi sa-ti afli scrisul si spusa talmacite
drept adevar, sa-nsele multimea oarba, si
când vorbele si fapta în vânt ti-s risipite,
tu dându-le la naiba, poti altele scorni;

de poti sa faci într-una dintr-un câstig, o mie
si patria pe-o carte s-o vinzi la primul semn;
de nu-ti platesti banutul luat ca datorie,
dar tu sa fii platitul gasesti ca-i drept si demn;

de poti sa-ti storci si gândul si inima si nervii,
îmbatrânite-n rele, sa faci rele noi
si sub nehotarâre plecându-te ca servii,
când toti striga: <-nainte !>, doar tu strigi: <-napoi!>;

daca, stând în multime te-mpaunezi semet,
dar lânga cel puternic îngenunchezi slugarnic
si pe dusman sau prieteni, tratându-i cu dispret,
te faci ca tii la dânsii, dar îi înseli amarnic!

daca nu pierzi momentul sa faci oriunde-un rau
si-n umbra lui te-nlinisti ca-n umbra unui pom,
al tau va fi pamântul cu tot prisosul sau;
vei fi-ntre domni, întâiul,
dar niciodata OM!

raser a scris:

@Andreea-Ionescu:

Ca o replica la poezia cu care ai deschis acest interesant topic. Nu este un raspuns din sensul opus poeziei lui Kiplimg - "Daca", ci un alt punct de vedere.


"ANTI – IF" sau "ALTFEL (ELSE)..." de Kostas Varnalis

Va multumesc @raser, nu stiam varianta anti-"Daca"!:)


Dedicaţie - Johann Wolfgang Goethe

Vă-ntoarceţi iar, figuri sfios-plăpânde,
Ce-n ochiul vag de timpuriu m-aţi nins;
Să vă reţin, acum, abia născânde?
De-acest miraj mai sunt eu azi atins?
Cum vă-mbulziţi! ei bine, creşteţi blânde
Din fum şi ceaţă-n juru-mi dinadins;
Cutremurat mi-e pieptul tinereşte
De suflul vrajei ce vă urmăreşte.

Voioase zile-mi ies cu voi în cale
ªi-atâtea umbre dragi se-ntorc tăcut;
Ca basme-aproape stinse vin agale
Prietenia, cel dintâi sărut;
ªi iar mi-e fraged chinul, sună-a jale
Al vieţii labirintic drum pierdut,
Numind pe bunii, ce, minţiţi de soarte
Cu ore-alese, mă-ntrecură-n moarte.

Ei n-aud noul câtec ce-i îmbie,
Cei scumpi, cărora-ntâiul le-am cântat;
S-a spart prieteneasca vălmăşie,
ªi ah! ecoul prim s-a spulberat.
Cântarea mea-n mulţimi străine-adie,
De-aplauze chiar mi-e pieptu-nfricoşat,
Iar cei ce mi-au sorbit pe vremuri cântul,
De mai trăiesc, i-a risipit pământul.

ªi mă cuprinde-un dor uitat de sfera
Acelor duhuri grave-n paşnic stol,
Cu lânced sunet umple atmosfera
ªoptindu-mi cânt, ca harfa lui Eol,
Fiori mă prind, şi lacrimi curg; severa
Mea inimă zvâcneşte rar, domol;
Tot ce posed, mai văd ca-n depărtare,
Iar ce s-a stins, aievea-n jur mi-apare.

Din „Faust”, traducere de ªtefan Augustin Doinaş, Editura Univers, Bucureşti, 1982