Inadmisibilitatea intemeiata pe lipsa informarii despre mediere

adriana_c a scris:

Daca nu va respecta termenul dat, instanţa va respinge cererea de chemare în judecată ca inadmisibilă.

... sau va putea decide ca informarea să o facă judecătorul.

Deci după ce criteriu va decide judecătorul că va respinge cererea atunci când procedura nu este îndeplinită (după acordarea unui termen) sau că va face el informarea, cu consecința continuării judecății?

Sancțiunea inadmisibilității, atrasă de omisiunea reclamantului de a parcurge o procedură
prealabilă impusă în mod obligatoriu de lege, poate fi invocată doar de către pârât, prin
întâmpinare [art. 193 alin.(2)15], ceea ce implică în mod logic depășirea procedurii regularizării și

15 Achiesăm la opinia conform căreia în cazul în care întâmpinarea nu este obligatorie, excepția
inadmisibilității poate fi ridicată și la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate.
Sub un alt aspect, învederăm că simplul fapt că o normă juridică specială – indiferent dacă este situată în
Cod ori în alt act normativ – instituie sancțiunea expresă a inadmisibilității [precum, bunăoară, art. 1.016
alin.(2) NCPC] nu înseamnă nicidecum că excepția inadmisibilității ar putea fi invocată de instanță din
oficiu, întrucât este de principiu că o normă specială se completează cu norma generală în ce privește
aspectele pe care nu le reglementează. Instituind sancțiunea expresă a inadmisibilității în cuprinsul art.
1.016 alin.(2) NCPC, legiuitorul a voit doar să clarifice care sunt consecințele juridice ale omisiunii de a-l
soma pe debitor, anterior introducerii cererii de emitere a ordonanței de plată, iar nicidecum să deroge de
la art. 193 alin.(2) NCPC, care instituie regula în materie; în măsura în care ar intenționa ca neparcurgerea
unei proceduri prealabile obligatorii să poată fi invocată din oficiu de instanță, legiuitorul ar trebui să
dispună expres aceasta [cum a procedat, spre exemplu, în cuprinsul art. 193 alin.(3), al cărui conținut nu
lasă loc de interpretare - și aceasta independent de împrejurarea că soluția cuprinsă în acest text este
curioasă, întrucât verificarea unor evidențe constituie mai degrabă un procedeu probatoriu decât o
veritabilă procedură prealabilă, și nejustificată, întrucât nu se vede de ce obligativitatea verificării
evidențelor succesorale este stabilită printr-o normă de ordine publică, în vreme ce procedura prealabilă în
materia contenciosului administrativ este reglementată printr-o normă de ordine privată, a cărei
nerespectare poate fi invocată doar de pârât]. Cu alte cuvinte, una este sancțiunea, alta este regimul de
invocare a neregularității și de aplicare a sancțiunii, acesta din urmă fiind stabilit de art. 193 NCPC. În
același sens, cu privire la procedura prealabilă de informare cu privire la mediere, a se vedea Al. Suciu,
„Unele considerații privind sancțiunea inadmisibilității cererii de chemare în judecată în caz de
neîndeplinire de către reclamant a obligației de a participa la ședința de informare privind medierea”, în 13
comunicarea cererii de chemare în judecată către pârât, în condițiile art. 201 NCPC. Ca atare,
instanța poate cel mult să atragă atenția reclamantului asupra necesității depunerii dovezii de
parcurgere a procedurii prealabile, dar nu poate regulariza și cu atât mai puțin anula cererea doar
pentru inexistența acestei dovezi.



[ link extern ]

@adriana_c:

Deci un criteriul ales de D-voastră este „în funcție de volumul cauzelor pe care le are de judecat”

Acesta însă nu poate fi primit deoarece nu este un criteriu obiectiv, menit să conducă la soluții previzibile, așa cum cer standardele CEDO, dar și normele interne.

Adică, de unde să știe reclamantul dacă judecătorul are cauze multe sau mai puține?
Și în aceste condiții de ce unui reclamant care „nimerește” la un judecător mai aglomerat să-i fie respinsă cererea ca inadmisibilă, iar altuia care „are noroc” de un judecător mai puțin aglomerat să-i fie acordat un termen pentru îndeplinirea procedurii, sau chiar să o facă judecătorul?.

Cu privire la cel de-al doilea aspect, referitor la faptul că după acordarea unui termen cererea va fi respinsă, dacă reclamantul nu-și îndeplinește obligația, fără ca judecătorul să mai poată face informarea, apreciez că este doar o opinie, care nu poate fi impusă tuturor cauzelor.
Cu siguranță vor fi complete care vor face informarea și după termenul acordat în acest sens, deoarece nu rezultă de nicăieri că aceasta ar fi interzis.
Deci și cu privire la acest aspect vor fi soluții diferite, ceea ce de asemenea duce la lipsa de previzibilitate a legii.

Rămân la părerea mea că este nevoie de intervenția ICCJ sau chiar a legiuitorului pentru a tranșa problema.

@milikka:

Ceea ce spui sunt doar opinii.
Nu poți să știi ce „surprize” ai putea avea în instanță. Cred că nu e bine să iei de bun 100% chiar tot ce postează unul sau altul pe diferite site-uri, atâta timp cât problema nu e tranșată fie legislativ, fie printr-o practică clară și unanimă.