Ca martor trebuie spus adevărul și numai adevărul.
Cine minte poate răspunde penal.
Tare aiurea cu legea noua...
Va tratează ca pe suspectul principal dar...sunteți martor...
Martorul are dreptul de a nu se autoacuza, in acest sens art.118 c.p.p. precizeaza ca „Declaraţia de martor dată de o persoană care, în aceeaşi cauză, anterior declaraţiei a avut sau, ulterior, a dobândit calitatea de suspect ori inculpat nu poate fi folosită împotriva sa”.
De exemplu, profesorul Volonciu opineaza in sensul ca NCPP reglementeaza mai degraba un drept circumscris institutiei excluderii probelor din procesul penal, si nu un drept efectiv al martorului de a nu se autoincrimina, astfel, dispozitiile art.118 nu permit concluzia ca martorul are optiunea de a da sau nu o declaratie, acestea referindu-se la o declaratie de martor deja existenta si care sa nu poata fi folosita impotriva celui care a dat-o.
Intr-o alta interpretare, Mihail Udroiu, opineaza ca martorul se bucura de dreptul la tacere si de a nu contribui la propria incriminare in masura in care prin declaratia pe care o face s-ar putea autoincrimina.
Trebuie sa recunosc ca initial impartaseam punctul de vedere al profesorului Volonciu care imi parea logic din punct de vedere al interpretarii dispozitiilor legale, desi nu imi parea deloc echitabil.
In prezent, merg in practica 100% pe rationamentul lui Udroiu si daca am un client care este audiat in calitate de martor si fata de care organul judiciar are motive de al suspecta de comiterea unei infractiuni, invoc dreptul la tacere si privilegiul impotriva autoincriminarii, facand referire in acest sens la jurisprudenta CEDO si va spun ca nu au fost probleme.
Conform jurisprudentei CEDO dreptului la tăcere și la neautoincriminare, este aplicabil chiar si martorului vizat de o anumită suspiciune de comitere a unei fapte. În acest sens în cauzele Brusco c. Franței și Serves c. Franței, constatând încălcarea echității procedurii, Curtea a argumentat veritabila calitate de suspect a petenților, ascultarea acestora ca martor fiind una pur formală, din moment ce autoritățile dispuneau de elemente de natură a-i suspecta de comiterea unor infracțiuni. Curtea apreciaza ca o persoană dobândește calitatea de suspect, nu din momentul în care această calitate îi este adusă la cunoștință, ci din momentul în care autoritățile aveau motive plauzibile pentru a-l suspecta de comiterea unei infracțiuni.