Daca iubesti poezia, daca esti fascinat de frumusetea cuvantului... nu sta pe ganduri, scrie, scrie asa cum stii tu, incepe cu putin si mai ales nu-ti fie teama... cu timpul ai sa te minuezi de ce esti in stare...
"Scrie, ca sa pastrezi florile gandului tau pe care altfel le ia vantul" Nicolae Iorga.
Eu sunt doar un condei...
A lemnului lucrare.
Cărbune-n lemn de tei
Spre-a vorbei depănare.
În mine stau cuvinte
Sortite spre citire,
ªi aşteptând cuminte
Să treacă-n nemurire.
Trecute prin genune
ªi prin al vieţii joc,
Căci inima-mi cărbune...
E inimă de foc.
Eu m-am născut aici între cuvinte...
Eu m-am născut aici între cuvinte
ªi am să mor cuvântului slujind.
E hrana mea de suflet şi de minte,
E hrană pentru florile din gând.
Păcatul e că m-am născut în toamnă
ªi nu mai am din timpul ce-a trecut.
În urma lui... nesuferita doamnă
Va cere partea ei de împrumut.
Am s-o alung cu stihuri şi poeme
ªi să-mi amân plecarea mai târziu.
Mai am nevoie de puţină vreme...
Ca florile din gânduri să le scriu.
Nu stă-n puterea noastră să-i aruncăm tăcerii
Cuvinte temătoare... pe rostul ei divin.
Se-aşterne fără margini, când vine timpul serii
ªi-ascunde-n ea trecutul, puţin câte puţin.
Puterea ei destramă, căci totu-i trecător.
Purtând chemări tăcute prin spaţii siderale
Din nemişcata geană mai pică câte-un dor,
ªi tot ce mai rămâne se scutură-n petale.
Prin vise ne mai umblă speranţe rătăcite.
Frânturi de timp adună ce-a mai rămas din noi
Îngemănând puterea în clipe neclintite
Dorinţei nesfârşite de-a fi din nou în doi.
E prea departe locul şi calea mult prea lungă,
S-au dus prin poarta vieţii temutele iubiri.
Doar neumblate gânduri ar mai putea s-ajungă
Acolo unde timpul îngroapă amintiri.
Iubesc a rătăcirilor povară
Pe drumul neumblatelor iubiri.
Când dorul tău începe să mă doară
Mă pierd în umbra ta din amintiri.
Din umbra ta mi-am desenat destinul.
Din şoapta ta cuvintele mi-am strâns.
Tu mi-ai fost leac, când ma durut suspinul,
Năframă, pentru lacrimi, când am plâns.
Mi-ai fost şi gând şi dor şi nemurire
ªi freamătul de frunză din popas,
Dorinţa mea nestinsă de iubire...
În toate-ai fost şi-n toate ai rămas.
Eşti umbra rătăcită-n miez de noapte,
Parfumul dispărut în primăveri,
Mai dulce decât şoapta unei şoapte
Sau adierea unei adieri.
Tu aripă mi-ai fost în zborul meu.
Pereche a celei care azi rănită,
Înaltă rugă către Dumnezeu
ªi spre iubirea ta neprihănită.
Să mai scurteze calea dintre noi.
E prea mult nor în dreptul meu de soare.
M-am rătăcit prin fulgere şi ploi
ªi neiubirea macină şi doare.
Intoarce-te din cerul tău de sus,
Pătrunde-n visul meu pierdut în noapte,
Să-mi umpli amintiri care s-au dus
ªi să-mi alini durerile cu şoapte.
Mult prea departe-i drumul şi prea lung
Spre veşnica iubire ce ne-aşteaptă.
Ajută-mă prin colbul lui s-ajung...
ªi-n tot ce-i scris, să-mi fie calea dreaptă.
Prinde-mi în braţe gândul şi strânge-l cu putere.
Primeşte-a lui chemare şi scapă-l de dorinţi.
Alintă-i rătăcirea cu-n strop de mângâiere,
Sau poate cu-n sărut din buzele-ţi fierbinţi.
Să nu-l scapi niciodată de-a braţelor strânsoare.
Adăpa-ţi fericirea la setea lui tăcută,
Să simţi cum stropi de rouă din razele de soare
Se strâng ca un fior pe lacrima-ţi durută.
Din patima iubirii să-i dai o picătură.
Îmbracă-l în tăcere cu-al inimii tău gând.
Le-om aduna pereche şi le-om simţi cum fură
Sărutul şi iubirea şi dragostea, pe rând.