Incredintare minor catre tata

Dv. nu aveti vreo etica de respectat, nu va scuzati.
Dealtfel, a fost usor sa dsu o opinie in cazul dv. Sunt insa cazuri in care este foarte dificil sa dai informatii fara o serie luuuunga de detalii.
Insa am considerat ca e necesar sa fac respectivele precizari pentru mai toata lumea care crede ca poate obtine mai mult de la un forum decat de la un profesionist.

Va multumesc pentru intelegere si va doresc succes!
Pentru sufletul dv.: cred ca aveti sanse reale chiar daca mama se va prezenta. NU exista o regula apriori prin care copilul e musai sa se incredinteze unei mame. E drept ca se intampla mai des si psihologii stiu de ce.
Dar nu este normal sa fie schimbat mediul unui copil pentru ca mama si-a amintit azi de el, cu ocazia ca dv., tatal, celalalt parinte ati actionat in instanta.
Lipsa actiunilor ei arata destul dezinteres.

Am inteles ce spuneti, numai ca situatia este asta: in 2006, la pronuntarea divortului mama copilului era diagnosticata cu afectiuni psihice, insa copilul nu era diagnosticat decat cu o paralizie cerebrala din nastere vizibila prin dificultatile cu care copilul misca mana si piciorul stang: hemipareza spastica. Tratamentul consta la vremea aceea in gimnastica medicala de specialitate (adica nu era medicamentos, ci fizic - kinetoterapie), care urmareste printre altele sa nu se ajunga la epilepsie (cu alte cuvinte copilul era predispus, trag eu concluzia acum, la epilepsie).
In august 2008 de-abia s-a ajuns la acest diagnostic de epilepsie, in urma intreruperii oricarui tratament de recuperare.
Suntem in 2010 si acum se vad si consecintele refuzului mamei de a accepta diagnosticul, in sensul ca tratamentul actual, care de data asta este medicamentos, are reactii adverse serioase, care acum se pot si vedea cu ochiul liber: continua crizele epileptice (nu trebuie ca acestea sa fie ca cele din 2008, ele sunt de foarte multe feluri si pot dura si 3-5 secunde, trebuie numai sa le observi si sa le comunici medicului) si in ultimele 6 luni copilul si-a dublat greutatea (de la 23 a ajuns la 40 kg) ceea ce e dezastruos pentru un copil care oricum se deplasa greu si avea recomandare de operatie chirurgicala la glezna stanga pentru corectarea ortopedica.
Dar obezitatea la copii are si ea consecintele ei: boli de nutritie cum ar fi diabet, si alte boli ale aparatului locomotor, cum ar fi artroza. Sunt complicatii posibile de care medicii de specialitate stiu.
Oricum, o crestere in greutate a copilului cu 5-10 kg sare in ochi la orice parinte normal si orice medic cred ca ar fi remarcat acest lucru daca ar fi fost cu copilul la consult.
Pentru interesul superior al copilului este important sa colaborezi cu medicul, indiferent ca accepti sau nu accepti boala copilului, dar in cazul acesta se dovedeste ca nu s-a intamplat acest lucru: medicul, indiferent la care se duce cu copilul, daca este de soecialitate neurolog pediatru, isi da seama imediat ca acesta trebuie sa schimbe medicamentatia, dar din pacate asta nu se poate face de azi pe maine, ci numai sub supraveghere medicala, prin internarea initiala a copilului si apoi progresiv timp de 5-6 luni.
Au trecut deja 7 luni de la prima observare a cresterii in greutate neobisnuita a copilului, observata de medicii neurologi pediatrii si nu s-a respectat nimic din indicatiile medicilor. Datorita afectiunii psihice, ea refuza si acum diagnosticul copilului, dupa cum ea a raspuns la interogatoriu, daramite sa mai colaboreze cu medicii si sa respecte recomandarile...
Eu sunt constient ca nu poate fi acuzata direct ca nu face ce zic doctorii, ci numai cum vrea ea, mai ales datorita problemelor ei, pe care a trebuit pana la urma sa le demonstrez prin inscrisuri.
Altfel, cine ar fi inteles de ce procedeaza un om normal cu un copil cu multe handicapuri asa?

Din punctul meu de vedere aveti dreptate.
Se poate dovedi insa nu stiu daca instanta va face demersuri pentru aflarea adevarului si justa solutionare a cauzei in functie de probe cu respectarea principiilor de drept.
Aceasta este cea mai mare problema in aceste procese...lipsa de exercitiu de a judeca.Este mai simplu sa nu judeci si la un moment dat apare plafonarea...si s-a terminat.Ce este de facut...eu stiu dar nu vreau sa ma implic.

avocat Claudiu Lascoschi

Realitatea in instantele din Romania: orice reincredintare catre tata a unui minor este combatuta si infierata de catre judecatori, poate inafara de situatia in care mama copilului este plecata din tara. Aceasta se realizeaza cu orice mijloace, poate concludente sau neconcludente, de ex. audierea minorului indiferent de varsta lui. Ca si cum un minor la varsta de 3-5 ani ar putea sa-si exprime cu discernamant parerea si preferintele fata de "interesul lui superior".
In cazul meu, indiferent de probele clare aduse in instanta de fond, daca copilul (fiind speriat de catre mama ca eu vreau sa-l duc la doctor si va fi de rau) spune ca nu vrea la tata, atunci gata: procesul este pierdut, mama are tot dreptul in continuare sa nu-l duca la doctor in continuare, desi situatia lui medicala este grava. (apropo: nici macar la interogatoriul in fata judecatoarei mama copilului nu recunoaste diagnosticele copilului, despre tratamentul lui ce sa mai vorbim...)
Influentarea minorului de catre parinti, previzibila de catre orice om intreg la cap, nu este luata in considerare de catre instanta.
Parerea unui minor la aceasta varsta este decisiva in instante, poate se va ajunge sa i se ceara parerea unui minor si in alte situatii importante (de ex. la o internare medicala).
Aceste lucruri se intampla in instantele din Romania, trebuie sa se cunoasca si sa se inteleaga de catre orice justitiabil angajat in procese.
Asta este!... Mergem in continuare, important este ca pe hartie totul sa arate bine, procesele se judeca din ce in ce mai bine (pe hartie), la fel de bine dupa cum se prezinta tara asta in lume (binenteles pe hartie).

PS: in una din incheierile de sedinta instanta recunoaste ca imprejurarile avute in vedere la incredintarea minorului catre mama s-au schimbat, invocand motivele chemarii in judecata si art. 44 Codul Familiei. Atasamentul copilului la acea varsta (pe atunci copilul avea 1 an si 7 luni nu a facut parte din acele imprejurari. Sunt curios cum va motiva instanta sentinta, daca considera decisiva atasamentul minorului, dupa toate probele aduse la dosar.

in aceste procese daca nu sunt probe concludente este f.greu de aratat cine si de ce ,pt ca un copil nu este un obiect ,numai ca vb avocatului de mai sus nu se judeca dupa adevar (vorbe) ci inclin sa cred ca faptele dovedite cu reale probe.