Povesti cu talc / cu morala. Sfaturi pentru viata si altele pe tema.

Încredere?:acute: Precauţie!


Atunci când ești la pământ, când trăiești o dramă a vieții tale, ai nevoie de un umăr pe care să plângi, de un suflet căruia să-i împărtășești durerile tale. Ești așa de disperat să îți descarci sufletul, încât ai impresia că orice om care se arată dispus să te asculte, îți este prieten. Suferințele ne transformă în ființe naive și vulnerabile.

Dar, există două feluri de oameni care te ascultă: oameni cărora le pasă și curioși.

Cei cărora le pasă, te ascultă, nu te judecă și încearcă să îți aline sufletul cu o vorbă bună, cu un sfat prietenesc, cu o îmbrățișare și chiar plâng alături de tine. Știi că orice le-ai povesti, nu te vor judeca și că secretele tale vor fi în siguranță. Au răbdare să depășești perioada critică și nu te lasă să treci singur prin etapa grea a vieții tale.

Curioșii te ascultă fie pentru că sunt avizi să știe detalii despre viețile altora, fie în vederea acumulării de informații despre tine, pe care mai târziu le vor folosi împotriva ta. Pentru unii, scormonitul în viețile altora a devenit o plăcere maladivă, care probabil îi ajută să își uite propriile vieți mizere.

Trebuie să fii precaut atunci când îți descarci sufletul în fața cuiva, pentru că îți asumi riscuri nedorite. Nu știi cine se poate ascunde în spatele unui chip prietenos și plin de compasiune. Nu oricine se arată dispus să te asculte, te și înțelege și este dispus să îți ofere ajutor.
Unii te vor judeca după prejudecățile și limitele lor. Și riști ca durerile tale să devină subiecte de budoar și să împodobească pereții altora, care vor face batjocură și circ din ele.

Uneori este mai bine să îți ții durerile încuiate în sufletul tău. Doar acolo pot fi în siguranță. Sau scrie-ți durerile într-un jurnal personal și secret. Acolo vei regăsi oricând același adevăr, nedenaturat de percepțiile și prejudecățile altora. Acolo nu te va judeca nimeni...

[ link extern ]

Povestea omului care a invatat sa fie fericit

A fost odata un om care se considera foarte nefericit, pentru ca in trista lui viata nu descoperise secretul unei vieti frumoase. Tocmai cand se hotarase ca nu mai este nimic de facut pentru a fi fericit, auzi ca prin tara lui trecea un mare intelept, care avea raspuns la toate intrebarile si se hotara sa-l caute pe acel om. Intreba pe unul, pe altul si astfel ajunse in fata in fata unui om imbracat simplu, un batran pe care moartea parca uitase sa-l ia. Omul nostru gandi: ,,cum sa fie batranul asta uscat, sprijinit in baston, un mare intelept ?’’
Dar batranul il uimi citindu-i gandurile si spunandu-i :
- Tu ai venit la mine pentru ca esti un mare nefericit. Iti dezvalui o taina: pentru a avea o viata minunata, trebuie sa ai sentimente pentru orice lucru marunt ai face.
- Ce inseamna sa pun sentimente in orice si cum pot face asta?.. intreba omul.
Atunci batranul intelept ii arata cateva dintre sentimentele cele mai importante ale vietii. Primul sentiment a fost uitarea, care ii spuse omului:
- Pentru a fi fericit in viata, trebuie sa uiti tot ce nu-ti este folositor !
Batranul intelept il indemna pe om:
- Omule, doreste-ti ca tot raul sa fie uitat !
Omul isi dori si uita totul.
Apoi batranul chema la el tristetea: iar omul isi dori sa fie trist si ramase trist. Al treilea sentiment a fost speranta, care ii spuse omului:
- Pentru ca totul sa fie bine, trebuie sa fi plin de speranta !
Omul ascultator isi dori si asta.
Penultimul sentiment a fost iubirea, care putin timida a spus:
- Oamenii trebuie sa se iubeasca pentru a fi cu adevarat bucurosi si pentru a avea o viata minunata!
Omul isi dori din tot sufletul iubire si dorinta i se implinii.
Ultimul sentiment, care a fost aratat omului, a fost bucuria, care cu zambetul pe buze zise:
- Oamenii trebuie sa depaseasca orice cu zambetul pe buze, ca si mine ! De asemenea, oamenii trebuie sa se bucure de orice lucru, oricat de marunt ar fi !
Dupa cate a vazut, a auzit si a infaptuit omul era totusi foarte confuz, pentru ca, desi avea parte de cinci sentimente importante, nu putea fi fericit. De aceea spuse mahnit:
- Am venit la tine cu inima deschisa sa ma inveti fericirea vietii, dar tu nu ai nici o putere, de ce m-ai mintit, inteleptule? Pentru ca eu, cu aceste sentimente, nu pot fi fericit…
- Doar cu aceste sentimente poti fi fericit, a spus inteleptul. Dar tu ai uitat sa cauti in inima ta raspunsul fericirii. Aceste sentimente trebuie asociate intr-un anumit fel, pentru a fi fericit. De aceea incerca sa dai uitarii toata tristetea, pentru a ramane in sufletul tau doar bucuria si mereu sa pastrezi in suflet, speranta vie ca vei mai putea iubi, chiar daca de multe ori de-a lungul vietii vei fi ranit in dragoste.

De cate ori in viata, atunci cand suntem confuzi, ne lovim de ignoranta noastra si nu stim cum trebuie sa asociem sentimentele, pentru a fi fericiti?…
Nu conteaza prin ce treci in viata, exista totdeauna o speranta, acolo undeva ascunsa in sufletul tau. Invata sa fi si tu fericit, pentru ca secretul fericirii este ascuns in inima ta.

sursa: [ link extern ] /

Cu totii avem in viata noastra istorii personale din care am plecat fara sa ne uitam in urma sau fara sa avem curajul sa privim in ochii cuiva…Am plecat, macar o data, din relatii, din prietenii, din locuri sau din situatii fara a mai da vreun semn, lasand sa se inteleaga prin absenta ca nu mai suntem disponibili. Am lasat in urma lacrimi si suferinte, furie si deznadejde. Si am fost aruncati pe neprevazute in acelasi tipar de suferinta cand ceilalti nu au stiut sa-si ia la revedere de la noi…

lasand in urma cicatrici care poate nu s-au inchis nici acum. Ma intreb astazi, cu o urma de vinovatie in glas fata de cei pe care i-am parasit in acest fel: de ce nu stim sa ne luam ramas bun? De ce evitam sa spunem adevarul dureros, dar care poate aduce alinare, al despartirii: “Da, a fost frumos cat a fost, iar acum e momentul sa se incheie. Multumesc pentru ce mi-ai oferit, o sa iau cu mine tot ce am invatat aici, imi asum partea mea de responsabilitate pentru ce nu a fost in regula si iti urez toate cele bune.”

Poate pentru ca ne e frica de durerea despartirii. Durerea lui “ce-ar fi putut sa fie, dar nu mai e”… Durerea regretului pentru ca nu a fost asa cum am fi vrut…Durerea faptului ca nu a iesit asa cum am visat si ne-am imaginat… Insa durerea este infinit mai mare cand o taram inconstient dupa noi atunci cand nu stim sa ne desprindem cu respect de locuri si de oameni, cand plecam insotiti de toata furia refulata timp de ani de zile in acea relatie si gasim de cuviinta ca cel mai bun mod de a spune la revedere este de a varsa cosul de gunoi in capul celeilalte parti implicate.

Sau poate ne e frica de faptul ca atunci cand ne despartim de ceva sau de cineva, o parte din noi moare. Si incercam sa evitam acest lucru sarind peste procesul pe care il presupune o despartire sanatoasa. Insa acea particica din noi pe care nu am lasat-o sa moara la timpul cuvenit, in ritmul ei si la locul ei, de cele mai multe ori ne bantuie toata viata.

Poate ca nu ne luam ramas bun si pentru ca pur si simplu vrem sa punem toata responsabilitatea pe umerii celuilalt sau pentru ca ne simtim prea vinovati pentru ceea ce simtim. Daca am putea sa plecam cu aceeasi dragoste si deschidere cu care am intrat intr-o relatie, constienti doar de nevoia de a schimba drumul sau partenerii de drum...Atunci ne-am permite sa simtim tot regretul si durerea despartirii, am onora ceea ce a fost si am fi deschisi sa primim ceea ce va urma.

Daca am sti sa ne luam ramas bun n-ar mai exista atat de multi copii traumatizati in urma divorturilor si n-ar mai exista atat de multi adulti prinsi in capcana experientelor trecute. Am putea merge inainte cu seninatate si cu sentimentul ca lucrurile s-au intamplat pe fagasul lor firesc, n-ar mai exista in noi atata viata netraita de frica trecutului si atata indisponibilitate sufleteasca. Pentru ca ceea ce facem atunci cand ne e frica sa incheiem un capitol din viata cu responsabilitate si maturitate este sa lasam amanetata o parte din noi. Cand vine timpul sa o rascumparam, e posibil sa observam ca deja am platit mult prea scump pentru ea, prin urmatoarea relatie, urmatoarea prietenie, urmatorul loc de munca.


Inca nu stiu de unde am avut puterea de a pleca fara a privi oamenii in ochi: poate din furia mea, poate din neapasarea mea…Tot ce stiu este ca atunci cand am stiut sa-mi iau la revedere, sa multumesc pentru tot ce-a fost si sa-l onorez pe cel din fata mea, drumuri line s-au deschis in calea mea si in sufletul meu dupa aceea. Drumuri lipsite de incrancenare, de regret si de durere. Sufletul meu a primit cu seninatate ceea ce a urmat, ca pe un pas firesc pe care il facea dupa un popas odihnitor si frumos.

Pentru atunci cand nu am stiut sau nu am putut sa-mi iau ramas bun, imi pare rau… ca nu mi-am acordat sansa de a fi tinuta cu dragoste in sufletele celorlalti, ca pe o amintire pretioasa a unei clipe de viata.

[ link extern ]

Cioara și păunul

În parcul palatului împărătesc, o cioară poposi pe creangile unui portocal. Dedesubt, pe peluza bine întreținută, marșăluia mândru un păun. Cioara croncăni:

- Cum își poate permite o astfel de pasăre ciudată să intre în acest parc? Pășește atât de arogant, că zici că-i însuși sultanul! Și ce picioare urâte și drepte are! Doamne și ce albastru oribil au penele lui! Nu aș purta niciodată o asemenea culoare! Uite cum își târâie coada, ca o vulpe.

Aici cioara se opri din croncănit, așteptând replica celuilalt.

Păunul rămase tăcut o vreme, apoi rosti, cu un zâmbet melancolic:

- Nu cred că ce spui tu e adevărat. Lucrurile rele pe care le rostești vin din faptul că tu ai înțeles altel ceea ce ai văzut. Iată, spui că sunt arogat pentru că îmi țin capul atât de sus încât penele se înfoaie în jurul gâtului și mi se vede oribila bărbie dublă. În realitate nu sunt deloc arogat; știu că picioarele mele sunt foarte urâte, cu pielea lor zbârcită și îngroșată. Lucrul acesta mă supără atât de tare, încât îmi țin capul cât de sus pot, ca să nu le văd. Tu îmi vezi doar părțile urâte. De ce închizi ochii în fața lucrurilor bune și a frumuseții mele? Oamenii îmi admiră tocmai acele lucruri despre care tu spui că sunt urâte. De ce nu mă vezi așa cum sunt?

(poveste după P. Etessami, preluată din lucrarea Psihoterapia vieții cotidiene scrisă de Nossrat Peseschkian)

[ link extern ] /

fici a scris:
secretul fericirii este ascuns in inima ta

si adaug: totul depinde de ceea ce consideram ca este important pentru noi.



Un indian american era impreuna cu prietenul sau in centrul New York-ului. Era ora amiezii iar strazile erau pline de oameni. Masini claxonand, taximetre ce luau curbele cu viteza, sirene ce se apropiau sau se departau, toate aceste sunete ale orasului parca te asurzeau. Dintr-o data indianul a spus:
- Am auzit un greiere.
- N-ai cum sa auzi un greiere in tot vacarmul asta! i-a spus prietenul lui.
- Sunt sigur, am auzit un greiere! a insistat indianul.
- Asta-i o nebunie! a raspuns prietenul.
Indianul a ascultat cu atentie un moment dupa care a trecut strada spre o zona unde se aflau cativa copaci. A cautat imprejur, sub ramuri si a gasit micul greiere. Prietenul sau a ramas uimit.
- E incredibil! Trebuie sa ai un auz supraomenesc!
- Nu, a spus indianul. Urechile mele nu sunt diferite de ale tale. Totul depinde de ceea ce asculti cu ele.
- Dar nu se poate! a continuat prietenul. Eu n-as putea auzi un greiere in acest zgomot!
- Depinde de ceea ce este important pentru tine - a venit imediat raspunsul. Da-mi voie sa-ti arat.
A bagat mana in buzunar si a scos cateva monede pe care le-a lasat sa cada discret pe asfaltul trotuarului. Atunci, cu tot zgomotul asurzitor al orasului, au remarcat ca toti oamenii de pe o raza de 5 metri au intors capul privind in jur daca nu cumva banii cazuti erau ai lor.
- Intelegi ce am vrut sa spun? a continuat indianul. Totul depinde de ceea ce consideri ca este important pentru tine.

(textul l-am primit de la Liviu)