Cele trei metamorfoze…
Vă voi vorbi deci despre cele trei metamorfoze ale spiritului:
cum spiritul se schimbă în cămilă, cămila-n leu şi-n fine, leul în copil.
Cu multe greutăţi se întîlneşte spiritul, puternicul şi răbdătorul spirit,
cel plin în sine de veneraţie;
din ce e greu spre şi mai greu rîvneşte forţa lui.
Ce este greu? aşa întreabă spiritul ce poartă greul,
şi-ngenunchează, asemenea unei cămile, dorindu-se bine-împovărat.
Ce este cel mai greu, eroilor? aşa întreabă spiritul ce poartă greul,
să-l iau asupra mea, ca să mă bucur de puterea mea.
Oare nu este aceasta:
să te umileşti, ca să-ţi răneşti orgoliul?
Să străluceşti în nebunia ta, ca să-ţi batjocoreşti înţelepciunea?
Sau nu-i aceasta:
să te desparţi de lucrurile tale, cînd îşi sărbătoresc triumful?
Să urci pe munţii cei mai-nalţi, spre-a-l ispiti chiar pe ispititor?
Sau nu-i aceasta:
să te hrăneşti cu jirul şi cu ierbile cunoaşterii, iar sufletul să-ţi sufere, flămînd de adevăr?
Sau nu-i aceasta:
să fii bolnav şi să-i respingi pe cei care te consolează, făcîndu-te prieten cu cei surzi, care nu pot s-audă niciodată ce doreşti?
Sau nu-i aceasta:
să te scufunzi în apa mocirloasă, dacă e apa adevărului, şi să nu te fereşti de broaşte reci, nici de broscoi fierbinţi?
Sau nu-i aceasta:
să iubim pe toţi cei care ne dispreţuiesc şi să întindem mina stafiei care vrea să ne-nspăimînte?
Pe toate aceste greutăţi le ia asupră-şi spiritul cel răbdător;
asemenea cămilei, care-ncărcată se grăbeşte spre pustiu, el se grăbeşte spre pustiul său.
însă acolo, în pustiul cel mai depărtat, se-ntîmplă cea de-a doua transformare:
spiritul se preface-n leu, vrea să-şi înşface libertatea, să fie stăpîn în propriul său pustiu.
Acolo-şi caută el ultimul stăpîn:
duşman vrea să-i devină lui şi-acestui ultim Dumnezeu, luptînd să-nvingă marele balaur.
Dar care-i marele balaur, pe care spiritul nu şi-l mai vrea stăpîn şi Dumnezeu?
„Tu-trebuie” e numele acestui crunt balaur.
Spiritul leului însă-i răspunse scurt: „Eu vreau”.
„Tu-trebuie” îi sta în cale, strălucind în aur, o fiară-n solzi,
şi pe fiecare solz îi străluceşte-n aur „Tu trebuie”.
Valori de mii de ani îi strălucesc pe solzi, şi-astfel vorbeşte cel mai crunt dintre balauri:
„Toate valorile din lucruri — iată ce scînteiază-aici pe mine.”
„Toate valorile au fost de mult create; valoarea a tot ce s-a creat sunt eu.
Iată de ce nici un «Eu vreau» n-ar trebui să mai existe!”
Aşa grăieşte balaurul.
Voi, fraţi ai mei, spuneţi-mi: la ce bun să ai un leu în spirit?
De ce nu ţi-ar ajunge o vită de povară, plină de resemnare şi respect?
Nici leul încă nu-i în stare să creeze noi valori:
dar să-şi obţină libertatea, pentru-a crea —
aceasta stă-n puterea leului.
Să-şi cucerească libertatea şi să întîmpine cu un sacru “Nu” chiar datoria:
iată, o fraţi ai mei, de ce-i nevoie de un leu.
Să-ţi cucereşti dreptul la noi valori —
iată cea mai cumplită sarcină pentru un spirit răbdător, plin de respect.
Intr-adevăr, aceasta-i o prădare şi-un lucru propriu unui animal de pradă.
Tot ce iubea el mai mult, drept cel mai sacru lucru-al său era acest „Tu-trebuie”:
acum el e chemat să-i afle deşertăciunea şi-arbitrarul,
ca să-şi cîştige libertatea de-a se smulge din iubirea sa:
da, e nevoie să fii leu pentru-o asemenea prădare.
Dar spuneţi-mi, o fraţi ai mei, ce lucru stă-n puterile unui copil, de care însuşi leul nu-i în stare?
De ce n-ar fi nevoie oare ca leul prădător să se preschimbe în copil?
Uitare este un copil, şi nevinovăţie, nou început şi joc, o roată ce se-nvîrte prin ea însăşi,
mişcare primă şi preasfîntă afirmare.
Da, fraţi ai mei, pentru-a intra în jocul creatorilor, este nevoie de-o preasfîntă afirmare:
acuma spiritul îşi vrea doar vrerea sa, îşi cucereşte lumea sa, pierzîndu-şi lumea.
Despre trei preschimbări v-am povestit:
cum spiritul devine-ntîi cămilă, cămila leu, iar leul la sfîrşit copil.
Friedrich Nietzsche
[ link extern ]