Povesti cu talc / cu morala. Sfaturi pentru viata si altele pe tema.

"Cât de obiectivi putem fi?

Am observat de-a lungul timpului că foarte multe dintre problemele sau, mai bine zis, suferinţele cu care ne confruntăm, de la cele mărunte de zi cu zi la cele mai importante care pot ajunge chiar la a schimba destine, au legătură cu lipsa de obiectivitate sau, cel puţin, impactul lor asupra noastră este influenţat de capacitatea de a fi obiectivi. De ce spun asta?! Pentru că, de multe ori, aud plângeri şi lamentări cu privire la nefericiri care se datorează altora, în special acţiunilor sau inacţiunilor celor apropiaţi, care au făcut altceva decât îşi dorea persoana respectivă.

Mă refer aici la diferite alegeri, cum ar fi: alegerea de a petrece timp cu cineva sau nu, decizia unui copil de a face altceva decât cea pe care şi-o doresc părinţii pentru el (pian versus înot, medicină versus litere şi multe alte variaţiuni de genul ăsta), decizia unui partener de a petrece timp cu prietenii în loc să-l petreacă în cuplu, decizia de a rupe o relaţie, decizia unui prieten de a nu petrece nişte ore în compania cuiva, ci a altcuiva sau de a le petrece în faţa televizorului şi tot aşa…tot felul de situaţii în care ni se întâmplă să ne găsim şi în care mi se pare foarte important cum alegem şi înţelegem să le abordăm.

Cea mai des întâlnită primă reacţie, atunci când oamenii nu acţionează sau nu reacţionează aşa cum ne dorim, este de a gândi şi poate chiar de a spune spune că, indiferent ce aleg, indiferent cum acţionează, nu este bine. Această reacţie vine mai mereu din impactul pe care alegerea persoanei respective îl are asupra noastră, dar, dacă reuşim să ne detaşăm cât de puţin de “eu vreau ca X să…”, putem reuşi să înţelegem că este alegerea lui X, că are dreptul să facă ce-şi doreşte, ce simte, ce crede că-i va face bine. Chiar dacă reacţionăm subiectiv şi transferăm ceea ce am vrea noi în cârca celorlalţi, iar aceştia, datorită faptului că ţin la noi sau doar pentru a nu ne supăra şi a nu ne face să suferim, sfârşesc prin a acţiona aşa cum vrem noi, o vor face fără să-şi dorească şi, mai devreme sau mai târziu, se va întoarce împotriva noastră.

Mi se pare esenţial ca, atunci când cineva se comportă altfel decât ne-am dori, ocazional sau de obicei, să ne dăm un pas în spate, să ieşim puţin din mijlocul bulucului de sentimente pe care le avem faţă de comportamentul respectiv şi să încercăm să privim din punctul celuilalt de vedere sau, dacă nu reuşim asta, să încercăm măcar să-i oferim o prezumţie de libertate, să-i oferim dreptul de a avea propria personalitate, propriile preferinţe, propria viaţă, indiferent că e vorba de un copil, de un partener sau de un prieten bun.

Să-i înţelegem pe ceilalţi nu înseamnă să-i acceptăm necondiţionat şi să înghiţim orice de la ei, ci să-i cunoaştem, să încercăm să vedem lucrurile prin ochii lor şi să alegem în cunoştinţă de cauză. Dacă într-o relaţie de prieteni sau într-o relaţie de cuplu, se întâmplă ca alegerile ca să nu coincidă în mod constant, iar acest lucru este deranjant şi are impact constant asupra relaţiei, atunci fiecare este liber să se retragă.
Oamenii trebuie priviţi, pe cât posibil, obiectiv, nu doar prin prisma relaţiilor dintre noi şi ei, trebuie lăsaţi să evolueze, să se dezvolte pe baza alegerilor proprii, nu să li se sufoce dorinţele şi personalitatea pentru că ne dorim noi să facă la stânga sau la dreapta…de cele mai multe ori, tot vor vira la un moment dat în direcţia nedorită de noi şi vor dovedi că sunt într-un anume fel, poate altul decât am fi vrut noi.

Numai făcând efortul de a ne detaşa din când în când, de a ieşi din context şi din noi şi de a privi obiectiv, putem ajunge într-adevăr să-i cunoaştem pe ceilalţi, să creăm relaţii bazate pe sinceritate, deschidere, în care fiecare să simtă că poate spune orice fără a risca să rănească, fără a fi intepretat ca un atac la dorinţele celeilalte persoane, putem să aflăm ce-şi doresc cu adevărat propriii copii la diferite vârste, care le sunt înclinaţiile şi care le este potenţialul, şi reuşim să învăţăm mai multe despre oameni în general.

A impune celorlalţi ce vrem noi, fie că vine sub formă autoritate, fie că se transformă în rugăminte sau nevoie repetată, fie că, mai rău, devine victimizare, înseamnă, în final, să ţinem lângă noi oameni pe care nu ni-i dorim şi ar trebui să avem curajul să vedem asta. Să evadăm din lanţurile subiectivismului, să-i vedem pe ceilalţi ca pe nişte entităţi distincte de noi, să alegem şi să ne asumăm."

[ link extern ]

Să învăţăm să fim mai buni - Vasile Hatos

Să învaţăm să iubim cu puritate
Să înălţăm iubirea în infinit
Ca să cunoaştem liniştea uitată
De adoratul nostru vis.
Să intrăm în sfera nostalgiei
Plutind cu gândurile în infinit
Să fim ce-am fost odată
Copii iubiţi de taţi şi de mămici,
Să avem rabdarea conştiinţei
Să fim copii cu sufletul curat
Să avem iubirea dăruinţei
Să dăm din noi tot ce-i mai bun şi mai curat.
Să fim copiii nostalgiei,
ªi să urcăm pe culmi,pe fericiri,
Ca să gasim şi clipa veşniciei,
Ce-n suflet zace şi-n şimţiri.
ªi să urcăm pe culmile iubirii
ªi să simţim tot ce-i bun şi ce-i frumos
ªi să urcam pe culmile fericirii
Urcând în sufletul pios.
Să fim mai buni,mai puri,mai conştienti,
Că viaţa este o apa curgătoare,
Să ne întoarcem în trecut
Să căutăm adâncile izvoare,
Ce izvorăsc din clipa veşniciei,
Să căutăm,în noi,să fim mai buni
Să căutăm iubirea nostalgiei
Să avem aceleaşi sensuri,aceleaşi bucurii
Care se nasc în clipa voioşiei
Când ne visam sa fim copii!
Ce-am fost?Ce noi vom fi?
Când moartea ne pândeşte în uitare!
Vom fi ce-am fost cândva,în trecut,
Căci ne îndreptăm spre veşnica visare,
Spre veşnicia clipei infinite,
Ne întoarcem toţi spre infinit,
Ne căutăm speranţe,chiar şi-n vise,
Visându-ne c-am fi în timp
ªi timpul ne omoara peste vise.
Să fii tu Cronos sfidătorul Timp?
Să ai puterea veşniciei?
Să ne trimiţi în vuietul de şimţ!
Ca să cunoaştem şi clipa veşniciei.
De ce tac cei ce cred că au
În suflet bogaţii neasemuite?
Ei tac pentru că nu au
O clipă era viselor tăcute.

Pentru a dezvolta câmpul mental, trebuie înţelese două principii ale minţii: unul este reducerea, celălalt dezvoltarea. Pentru a dezvolta câmpul mental omul trebuie să înveţe să iubească, să ajute pe alţii, şi să ofere necondiţionat; pentru a reduce câmpul mental omul ridică ziduri în jurul său, astfel devenind egoist, interesat doar de propriul câştig, şi, în cele din urmă, profund nefericit.

Swami Rama

Paulo Coelho - Povestea creionului

Copilul isi privea bunicul scriind o scrisoare. La un moment dat, intreba:
- Scrii o poveste care ni s-a intamplat noua? Sau poate e o poveste despre mine?
Bunicul se opri din scris, zambi si-i spuse nepotului:
- E adevarat, scriu despre tine. Dar mai important decat cuvintele este creionul cu care scriu. Mi-ar placea sa fii ca el, cand vei fi mare.
Copilul privi creionul intrigat, fiindca nu vazuse nimic special la el.
- Dar e la fel ca toate creioanele pe care le-am vazut in viata mea!
- Totul depinde de felul cum privesti lucrurile. Exista cinci calitati la creion, pe care daca reusim sa le mentinem, vei fi totdeauna un om care traieste in buna pace cu lumea. Prima calitate: poti sa faci lucruri mari, dar sa nu uiti niciodata ca exista o Mana care ne conduce pasii. Pe aceasta mana o numim Dumnezeu si El ne conduce totdeauna conform dorintei Lui. A doua calitate: din cand in cand trebuie sa ma opresc din scris si sa folosesc ascutitoarea. Asta inseamna un pic de suferinta pentru creion, dar pana la urma va fi mai ascutit. Deci, sa stii sa suporti unele dureri, pentru ca ele te vor face mai bun. A treia calitate: creionul ne da voie sa folosim guma pentru a sterge ce era gresit. Trebuie sa intelegi ca a corecta un lucru nu inseamna neaparat ceva rau, ceea ce este neaparat este faptul ca ne mentinem pe drumul drept. A patra calitate: la creion nu este important lemnul sau forma lui exterioara, ci mina de grafit din interior. Tot asa, ingrijeste-te de ce se intampla inlauntrul tau. Si, in sfarsit, a cincea calitate a creionului: lasa totdeauna o urma. Tot asa, sa stii ca tot ce faci in viata va lasa urme, astfel ca trebuie sa incerci sa fii constient de fiecare fapta a ta.

Pinul singuratic
de Alexandru Mitru

Un pin creştea odată la marginea unei păduri. Pe alături, pretutindeni, erau doar fraţi de-ai lui. Pădurea era deasă şi plină de mireasmă. Când venea primăvara, adia vântul hoinar. Sufla uşor prin ramuri. Atunci cânta pădurea, cântau toţi fraţii-n cor.

În miezul verii, când soarele ardea, acolo În pădure era răcoare şi miros de răşină. Treceau pe drumuri călătorii osteniţi. Și când vedeau pădurea, se opreau, cătau În ea odihnă.

Toamna se pornea ploaia. Pe jos curgeau şuvoaie. Și se duceau la vale. Pădurea sta Însă neclintită. Niciun şuvoi nu putea lua pădurea, Înfiptă bine cu rădăcinile-n pământ, deasă ca o oştire.

Iarna, viscolul turbat bătea zadarnic. Pinii erau acolo ca un zid, şi viscolul se sfâşia Între ramuri, puterea i se sfărâma, se potolea.

Aşa trecea viaţa pădurii, aşa ar fi rămas pe totdeauna...

Dar pinul nostru privea spre Înălţimile golaşe de pe munţi. Era pe munte, sus, o stâncă cenuşie şi Înaltă. Deasupra ei se ivea În zori, În orice dimineaţă, craiul zilei, soarele care poleia toţi munţii.

Nu-i mai plăcea-n pădure pinului, vroia să urce sus pe munte şi să privească de-acolo tot pământul, să fie altfel decât fraţii săi.

Nu-i mai plăceau nici cântecele dulci ale pădurii, nici lupta cu furtuna.

Stătea mâhnit, privea În depărtări, visa şi ar fi vrut să plece mai degrabă.

A cerut voie bunicului pădurii, un pin bătrân cu trunchiul gros, cu barba lungă de licheni, i-a cerut voie să plece.

- Copile, copacul ce-i singur În vârful muntelui, de orice vânt se clatină!... a grăit rar bătrânul.

L-au sfătuit părinţii, şoptind cu Înţelepciune:

- Nu-i nicăieri mai bine ca lângă fraţii tăi, nu-i nicăieri mai bine ca-n locul unde te-ai născut!... Ploaia cade, vântul bate, nicio primejdie nu te paşte aici...

N-a ascultat pinul pe nimeni. S-a rugat Într-o noapte de zâna cea bună a pădurii şi ea s-a Înduplecat. A făcut semn cu mâna către vârful trufaş al muntelui şi pinul s-a pomenit acolo...

Era acuma sus, pe creastă. El vedea cel dintâi când iese soarele din văi. Și-n zori văpaia lui Îl poleia şi făcea să semene cu o făclie verde-aurie.
Ce mândru era pinul! Privea spre fraţii săi cu nepăsare și se ruşina că altădată fusese printre ei.

Ei Îi strigau de jos:

-Cum te mai simţi?

El nu le răspundea.

-Să te ţii bine când o să Înceapă ploaia şi furtuna! striga gros şi bunicul. Și-şi clătina cu Îngândurare barba lui argintie de licheni.

-N-ai teamă, bunicule! grăia abia atuncea pinul, mai bine vezi de tine, că eşti bătrân, Îţi putrezeşte rădăcina, să nu cazi din picioare şi fără vânt...

Abia a sfârşit pinul batjocura, că a pornit să bată vântul. Se apropia toamna. Furtuna era tot mai puternică... Pinul se legăna mai, mai să cadă. Zidul pădurii nici nu se clintea. A Început să bată şi ploaia... Și apele au spălat pământul puţin, În care Îşi prinsese rădăcina pinul singuratic.

A venit frigul iernii. Și viscolul. Și s-a pornit să sufle viscolul, balaur alb...
Și-n vale, jos, pădurea se zbuciuma cu vuiet lung, puternic, dar nicio pagubă n-avea. Pinul trufaş a simţit Însă că se clătina mai tare ca de obicei, că nu-l mai ţine rădăcina. A strigat la fraţii săi:

-Veniţi-mi Într-ajutor, mă prăbuşesc!

Fraţii nu aveau Însă ce-i face.

-Noi nu-ţi putem veni Într-ajutor, au răspuns ei. Tu nu poţi să te Întorci la noi...N-ai vrut s-asculţi sfatul Înţelept...

Deodată, viscolul a răbufnit, şi pinul singuratic s-a prăbuşit, a alunecat pe gheţuri şi zăpadă. A ajuns până la poalele pădurii. Acolo a stat În timpul iernii, jelit de fraţii săi... Și-n primăvară au venit nişte ciobani. Au găsit trunchiul.

- E bun de foc! a rostit baciul.

L-au luat la stână, l-au tăiat bucăţele; a ars și cenuşa lui s-a Împrăştiat În cele patru vânturi...

De ce n-a vrut s-asculte sfatul bătrânesc, de ce a vrut să vieţuiască singuratic, departe de-ai lui?


Morala
Să nu te ruşinezi de fraţii tăi, să iubeşti locul unde te-ai născut!