Poezii despre România, despre guverne trecãtoare și despre noi

Despre Romania...



Un pământ numit România -

de Nichita Stanescu

I

ªi-a venit un nor cu coarne
peste sufletul meu, Doamne
să mă-npungă a venit
numai chiar din infinit.

ªi-a venit un os subţire
dintr-o altă-naltă fire
dat cu fluier supt de sunet
şi cu fulger fără tunet.

A venit la mine nimeni,
săruri şi piper şi chimeni,
verdele din frunza smulsă,
laptele din ţâţa scursă
şi mi-au pus la ploape-un fel
de vedere, de cercel
şi în inimă nisip
şi pe chip altfel de chip,
voind nevăzută hidră
să mi-o-ntoarcă-n sus, clepsidră.

Nemaivrând în mine sânge,
ochiului i-au dat a plânge
tot cu luna lacrimă
cu stelele patimă.

A venit la mine "Da"
care tocmai învia
şi-a venit la mine "Nu"
de însumi vărsat în tu.

Au venit să îmi propună
ca să fiu la noapte lună
şi-ntre coaste să îmi fiu
alergare de-argint viu,
de aur, de platină,
de stejar, de paltină,
de cuvânt, de necuvânt,
neştiind că sunt pământ.

II

Atârnat de ploaie ca vântul de nori
ca negrul de aripa neagră.
Bate bătrânul fâlf, bate,
zboară bătrânul pe sub pământ
printre viermi şi rădăcinile minunate
ale stejarului, ale plopului, ale gutuiului,
ale prunului, arinului,
ale nuştiucuiului.

III

Peşte, lapţii tăi de peşte,
dedesubt mereu aflat
ah, Carpaţilor, cereşte
stâncile din voi decad
mai ducând la vale o monedă
sau vreun vultur smuls impar,
decăzut prin lumea cea concretă
roaba legilor cu har.
Per Scorilo, Decebalus
pe un vechi, oho, de tot
zeu-inel ţinând dantura
cea lactee strânsă-n bot.
A băut din ţâţa mare
hrana cea otrăvitoare
cântărită în cântare,
ţepenită în cleştare
cum e musca-n chihlimbare,
cum e trupul pe picioare
şi mirosul din pahare
şi pistolul în şerpare,
cum e, "are" în "nu are" ,
nu-ştiu-ce în nu-ştiu-cum,
ieri şi mâine în acum.

IV

Duce-ţi trupurile. Un dulce dor
mă paşte-n câmpul de mohor:
Neânşeuat,
nepotcovit, neânjugat.
Duceţi trupurile. Să se lase
albul cel mai alb pe oase,
să îmi fie duhul ghimp
rupând pielea de pe timp.

Duceţi trupurile. File
spartă coasta-colivie,
inima să iasă-afară
la vedere peste ţară.
Duceţi trupurile. Fie
spartă coasta-colivie,
inima să iasă-afară
la vedere peste ţară.
Duceţi trupurile. Doamne,
să ne dezbrăcăm de haine,
cum e apa dezbrăcată
de izvorul care-o poartă
şi se-mbracă-n cel ce-o bea
însetat de setea sa
de rămâne tot neud
de la nord până la sud.

Trupurile! Nu vederea
cea căzută-n ochi ca mierea
nici auzul, nici mirosul
locuind în trup ca osul.
Duceţi trupurile. Vină
peste noi din nou lumină.

Duceţi trupurile. Bate
mulţime-n singurătate.

Scade marea. Trupurile
valuri scad în tuburile
pietrelor din cuburile
sărurilor,
malurilor.

Duceţi trupurile,
trupurile
Scade marea, cuburile
sărurilor se usucă
cu un fel de dor
de ducă.

V

De două mii, pământul, de ani
se îngraşă cu trupuri
din trupurile noastre
născând mereu copaci.

ªi timpu-şi smulge ochii
şi-i lasă ca pe-o nadă
cercând să prindă-un peşte al vederii.

Se-ntinde o blândeţe
încolăcind în sus
câte o rază-a lunii împietrită.

De două mii de ani acest pământ
din trupurile noastre face parte.

Noaptea, în lanul cel de grâu
când fluier herghelia din prundişuri
suntem de faţă eu şi tu
şi tu şi tu,
viii şi morţii laolaltă.

Un nod e-n viaţă. Restul
frânghiuei spânzură în jos.
O mie de strămoşi atârnă-aici
de fiecare suflet.

Străbunii dorm,
apele curg,
luna răsare
şi apune.
Pământ de carne eşti,
pământ de carne...
Pentru un om o, câtă lume!

Pământ atârnând înapoi cu morţii tăi,
tu care-mi începi direct din spinare,
pământ de carne de mii de ori
sărată sub şei de sare.

Pământ de carne, bun de mâncare,
pământ de oase străluminând
o, ce miros violent,
ce sfântă duhoare
de diamant au pietrele tale,
pământule de pământ!

Am să te-ngraş la rândul meu
cu mine,
lăsându-ţi doar scheletul alb
să-ţi fie verighetă-n jurul râurilor,
pământ de carne,
pământule de pământ.


si despre noi



De-or trece anii…

de Mihai Eminescu

De-or trece anii cum trecură,
Ea tot mai mult îmi va plăce,
Pentru că-n toat-a ei făptură
E-un “nu știu cum” ș-un “nu știu ce”.

M-a fermecat cu vro scânteie
Din clipa-n care ne văzum?
Deși nu e decât femeie,
E totuși altfel, “nu știu cum”.

De-aceea una-mi este mie
De ar vorbi, de ar tăce;
Dac-al ei glas e armonie,
E și-n tăcere-i “nu știu ce”.

Astfel robit de-aceeași jale
Petrec mereu același drum…
În taina farmecelor sale
E-un “nu știu ce” ș-un “nu știu cum”

''Ar trebui să vă cuprindă teama''
  de Viorel Boldiş

Ar trebui să vă cuprindă teama, 
Burtoşi cu cefe groase, parveniţi! 
Până la urma poporu­-şi va da seama 
De unde, ''mama voastra'', proveniţi! 

Aţi terfelit o­-ntreagă naţiune. 
Orgoliul unui întreg popor
S-a prapadit, de nu ne mai ramane 
Decât să punem iarăşi mâna pe topor. 

Aţi cumpărat şi aţi vândut de toate, 
Până şi sufletul ni l-ati vandut pe bani,
E timpul să strigăm: nu se mai poate, 
Noi nu suntem o ţară de ţigani! 

V-­aţi bătut joc de lege şi de datini, 
De scoli s-a ales praful, vai de noi!
Popor român, periculos te clatini, 
Declară parveniţilor război! 

Nu mai avem nici fabrici, nici uzine, 
De cât ne-­ati mai privatizat mintind
A voastre buzunare gem de pline, 
Românii gem de foame, suferind. 

Pământurile toate­s de ocară, 
Acum vreţi să le vindeţi la străini, 
S­-ajungem natiune fara tara?
Blestem pe capul vostru de haini! 

Ascultaţi bine, vă spun pe româneşte: 
Ar trebui să vă cuprindă teama! 
Nu mai e mult, poporul se trezeşte,
Voi l-­aţi belit, el vă va face seama!

Pe toată valea pământeană,
E sfântă mama care naște,
Hristos se naște dintr-o rană
Cântați, creștinilor, e Paște!

Oricâte i se-ntâmplă lumii,
Ce-i sfânt nu pleacă nicăierea,
Din jalea lacrimilor mumii,
Mereu se-ntâmplă Învierea!

Pe harta petelor de sânge,
Rătăcitoare este firea
Și Dumnezeu în ceruri plânge
Să întețească-n noi iubirea.

Să învățăm, din nou, cu milă,
Cum trece duhul în ființă,
Că măreția e umilă
Și totul este suferință.

Veniți, creștinilor, la Domnul,
Să vă convingeți că nu moare,
Doar uneori l-încearcă somnul,
Cum ne e dat la fiecare.

Aceasta-i noaptea minunată,
Când însăși Biblia cuvântă
Și Dumnezeu ni se arată,
În loc de lumânare sfântă.

Adrian Păunescu

"Psalm de Pasti" - de Adrian Paunescu

Ce bine mi-e a-ti recunoaste
Stergarul alb de in la porti,
Te-ai pregatit si tu de Paste,
Hristos a inviat din morti.

Pe mal de riu mai cinta broaste
Si riul cinta-n contraforti,
Reinviem si noi de Paste,
Hristos a inviat din morti.

A re-nvia, a te mai naste
E darul crudei tale sorti,
Sa ne privim in ochi de Paste,
Hristos a inviat din morti.

Asinul ce pe pietre paste
Te reinvata sa suporti,
Si ani pustii, si Zi de Paste,
Hristos a inviat din morti.

Si vom muri, si ne vom naste,
Si plini de sorti, si fara sorti,
Dar vom avea o Zi de Paste,
Hristos a inviat din morti.

Ma poti vedea, te pot cunoaste,
Cum ma comport, cum te comporti,
Cind prin lumina grea de Paste,
Hristos a inviat din morti.

Crestine, ca sa poti renaste,
Deschide crucii orice porti,
Rectitoreste-te de Paste,
Hristos a inviat din morti.

Ce-i cu departele din noi?
Publicat pe 25 mai 2015

Ca o consoană rea între vocale

Ca între îngeri, oblic, un strigoi

S-a așezat tăcerea-ntre prieteni

S-a așezat distanța între noi.



Suntem un neam ce tainea la poartă

Ce-nseamnă tainea? E-o vorbă, ghici,

Ce-o folosea bunica mea când seara

Ieșea la drum cu altele de-aici.



Sporovăiau, treceau din una-n alta

Își povesteau adeseori dureri

Azi nimenea cu nimeni nu se vede

Și mâine vine straniu fără ieri.



Săraci, mult prea săraci în amintire,

Ne așezăm cruciș în viața noastră

N-avem să ne mai spunem mai nimic

Și nu ne mai aducem flori în glastră.



Azi am vorbit, după amar de vreme

Cu doi prieteni care chiar mi-s dragi

Taifasul de la poartă-i telefonul

Dar de cuvinte-atârnă azi desagi.



Ni-i frică să vorbim, tăcem, Olimpul

Și-a prăvălit în hău bătrânii zei

Și cineva, nu știm nici cum îl cheamă

S-a strecurat drăcește între ei.



Erau românii un popor de sfadă

Te invitau ades în casa lor

Dacă drumeț, te nimereai la poartă

Dormeau pe prispă, tu, în dormitor.



O, Doamne, ne-am înstrăinat cu totul

Distanța a crescut între copii

Iar frații plămădiți de-aceeași mamă

Învață-a se urî și dușmăni.

25 mai 2015, Sângeru