INFLUENTA NEGATIVA ASUPRA COPILULUI

Eu am raspuns la ce s-a prezentat aici initial si nu am dat un raspuns generalizat.
Fiecare caz e diferit, cum spunea si altcineva mai sus.

Rezolvari prin forta eu nu vad si nici sa chinui copilul departe de un parinte. Am aratat o simpla parere, formata dupa nenumarate divorturi, parere care este, macar teoretic, mai obiectiva decat cea a persoanelor implicate.
Nu am discutat nici pe departe despre obligarea vreunui copil sa faca ceva, nu am discutat despre faptul ca parintele cu drept de vizitare ar fi bun sau drept... am aratat numai faptul ca ar fi in avantajul copilului sa aiba relatii cu ambii parinti. Fiecare procedeaza asa cum doreste, este liber sa o faca.

Va doresc tuturor copii fericiti!

Din pacate vremurile in care "teoreticul" se potrivea cu "practicul" s-au dus de foarte multa vreme si asa cum se spune, teoria ca teoria dar practica ne omoara. Inteleg ce spuneti dvs si intr-un fel aveti dreptate. Si ca si dvs (si ca si mine poate multe altele) desi stiam ca nu merita si ca nu se va schimba nimic, i-am acordat o a doua sansa (eu am acordat, fara modestie, cateva sute). Dupa ce ca nu a vrut copilul de la inceput, a vrut sa fac avort chiar si in luna a 4-a, pe timpul sarcinii ne-am vazut de 2 ori, ma suna mereu noaptea sa ma intrebe daca cumva nu am facut avort spontan, am zis totusi ca bucatica aceea de om care urma sa vina pe lume si care era jumatate din el, il va schimba in momentul in care o va tine in brate. Va reusi sa faca ceea ce nu am reusit eu: sa il faca un om responsabil. Drept pentru care, i-am acordat sansa de a recunoaste copilul si a-l tine in brate. Si am avut dreptate. 3 zile a fost alt om. Ca doar orice minune atata tine, 3 zile. Dupa care a revenit la normalul lui. L-am rugat, l-am implorat, i-am interzis, l-am amenintat, am facut tot ceea ce se poate, si bun si mai putin bun, pentru a-l face sa constientizeze ca acum nu mai este ca inainte. Exista in lumea asta un suflet care depinde de el si fata de care are niste responsabilitati. Faptul ca i-am dat sansa de a recunoaste copilul si a-si trece numele pe certificat, nu a insemnat pentru el decat ca de atunci ar avea numai "drepturi" nicidecum "obligatii" fata de acel suflet de om.
Pana la 1 an si jumatate cand am obtinut custodia, a vazut copilul de cateva ori. L-am dat in judecata pt a nu trebui sa ma milogesc de el pt ce as fi avut nevoie de copil. A obtinut program de vizitare, desi mie nu mi-a convenit (desi s-au prezentat multe dovezi care dovedeau iresponsabilitatea lui, probabil ca instanta a crezut ca poate va reusi sa-l trezeasca la realitate acordandu-i inca o sansa). In ciuda faptului ca imi distruse-se sufletul si imi era greu sa il primesc in viata noastra dupa cateva luni, am fost de acord ca sa nu tinem cont de programul de vizita, si ca poate vedea copilul oricand doreste, nu am nici o pretentie de el, doar sa nu faca copilul sa sufere asa cum m-a facut si pe mine. Pensia alimentara era de 100 lei, in conditiile in care numati tigarile il costau in jur de 400 lei pe luna (era declarat ca fara venituri). Dar de dragul copilului, si pentru ca speranta moare intotdeauna ultima, am zis ca fac acest sacrificiu. 3 zile a fost alt om. A promis ca se schimba, ca o sa faca totul pt noi si mai ales pt copil sa fie bine, etc. Dar cum orice minune tine 3 zile, atat a durat si la el. Dupa care, a revenit la normalul lui. Fara nici un semn luni de zile, fara un ban la copil, telefoane cu amenintari in miez de noapte, etc. Dar, cum la mine speranta aia nu vrea sa moara deloc ci prefera sa ma chinuie si sa ma tina in agonie, de fiecare data cand venea il primeam inapoi. Copilul incepuse sa il stie de tata, tinea la el chiar foarte mult desi nu merita, era mandru de el desi era doar un simplu sclav la familia lui unde cara fructe si legume fara ca ei sa ii aduca ceva (ii cumparam eu), pentru ea nu conta decat ca era taticul ei langa ea. Dar de ceea ce mi-a fost frica nu am scapat: a ranit sufletul acela nevinovat atat de mult (uneori ma certa pe mine si ii lua lui apararea cand ma luam de el ca nu a mai venit sau nu a mai sunat; ii gasea mereu scuze ca este ocupat sa faca bani, bani care nu ajungeau niciodata la ea, si ii spunea "te iubesc tati, esti cel mai bun tatic din lume chiar daca nu mi-ai adus nimic"; are mami bani sa-mi cumpere) incat acum nici nu mai vrea sa auda de el.
Si atunci intreb eu, cum as chinui eu acest copil tinandu-l departe de un om care nu stie decat sa-i faca pe cei de langa el sa sufere? Nici macar nu lupta cu cineva pe masura lui. Cum poti sa judeci obiectiv suferinta simtita de un copil in momentul in care este "aruncat ca un obiect stricat", de parintele caruia cu 5 secunde inainte "te iubesc". De obligat, obliga legea care rezuma viata unui om la teorie si nicidecum la practica. As vrea sa stiu si eu -sa luam de exemplul cazul meu-care ar fi avantajul copilului sa pastreze relatia si cu celalalt parinte? Aveti dreptate intr-un fel. Dar tocmai pentru ca si altii au crezut la fel, desi eu si faptele prezentate aratam altceva, un suflet de copil a fost distrus. De distrus este foarte usor, dar de reparat... Nu ziceam decat ca ar trebui avuta mai mult grija la alcatuirea legilor, analizata mai mult practica, timpurile s-au schimbat, oamenii s-au schimbat. Ar trebui analizate mai atent cazurile si ascultate mai profund partile implicate. Nu exista numai divorturi, exista si copii din relatii nelegalizate. Ca mine sunt foarte multe femei. Poate ar trebui sa generalizam ca sa intelem ca este un lucru foarte serios. Poate ca acele cazuri fericite au ramas mai putine si cele nefericite mai multe. Dar in toata nebunia asta de viata parca mai are cineva timp sa se gandeasca si la sufletul unui copil? In afara de mama lui saraca care nu mai stie cate nopti nedormite nu are de atatea ganduri si planuri pe care trebuie sa le faca pentru binele copilului si pentru a-i alina suferinta provocata uneori de oamenii cei mai apropiati. Ar trebui sa fim mai apropiati unii de altii si poate ne-ar ajuta sa nu gandim doar obiectiv, sa mai gandim si subiectiv.



O seara buna

Urmeaza sa nasc si ma tem de o situatie similara cu a ta: tata iresponsabil.. parintii lui nu sunt de acord, cu toate ca are 36 de ani si degeaba.. in fine. S-ar putea totusi sa-i treaca prin cap sa recunoasca fata, dar parca nu as vrea. Voi depinde mult de el apoi daca il las sa se scrie pe certificat?
Pot eu sa nu il las sa recunoasca fata? El poate face ceva? Ma gandesc sa nu-l apuce ambitia prosteasca sa imi faca in ciuda...

Doamna, m-am saturat aratand aici ca e MARE diferenta intre relatia dintre parinti si relatia copilului cu fiecare dintre ei.
Dv. nu trebuie sa-i dati nicio sansa, nici ca sot, nici ca tata, nici ca prieten, ca nimic. COPILUL e cheia aici, el ii da cate sanse simte el ca poate si/sau vrea.
Ce parere aveti dv. despre relatia lor, cu putine exceptii, ar trebui sa o tineti pentru dv. E tatal copilului dv. si atata tot.

Am obosit din nou sa arat cat de groaznic e pentru un om sa se trezeasca parinte cu forta; sa nu fi luat decizia de a face un copil impreuna e ca pe vremurile pe care toti le-am urat, cand drepturile civile ne erau calcate in picioare si femeile ori faceau avort in cada ori urau copilul pe care nu si l-au dorit dar erau obligate de lege sa-l faca.
Dv. obligati acel om sa si mestece si sa-i si placa, cam greu. Si, personal, PRACTIC (pentru ca teoretic stau altfel lucrurile), gasesc nedrept sa luati decizia fara tata. NU va condamn, e numai o parere si DIN PRACTICA va spun ca asta duce in majoritatea cazurilor la relatii defectuoase intre tata si prunc.
Mai mult, presiunea pe care ati pus-o pe amandoi inca dinainte de nastere, anume ca acel copil sa faca din omul care nu-l doreste un tata responsabil iar tatal fara voie sa danseze de placere pe muzica impusa de altul... nu prea duce la lucruri bune.

Mai departe... i-ati acordat unui tata sansa sa-si recunoasca copilul... acesta este dreptul copilului, nu al dv. ca sa-l acordati cuiva. Parintii in general si mamele in special nu pot si nici nu trebuie sa controleze fiecare aspect din viata copilului si din viata celuilalt parinte al sau, caci ar face nedreptati si fata de sine si fata de ceilalti doi implicati.
Dv. nu trebuie sa faceti nimic pentru ca relatia dintre cei doi sa mearga, doar sa o lasati sa curga de la sine, sa nu va implicati ca nu e relatia dv., nu trebuie sa interziceti, sa amenitati etc. pentru ca asta numai rezultate pozitive nu are.
Pentru ce sa dati in judecata un tata daca copilul avea un an si jumatate? Oare daca i-ati fi cerut tatalui mereu acordul, nu putea iesi mai bine, implicandu-l, decat aratandu-i ca dv. detineti puterea?
Doamna, nu mai inteleg nimic cu programul, dv. porniti razboiul in instanta, dv. sunteti suparata ca domnul isi face cea mai de pret aparare: atacul (cu program de vizitare). Apoi, vreti sa aiba legaturi, dar va opuneti programului!!? Nu mai pricep nimic... ce-i facea copilului? Mai ales ca pana atunci nu il prea vazuse si va plangeti de asta... nu-i bine nicicum?
Copiii tin la parintii lor indiferent ca acestia merita sau nu, e in natura umana. Tine numai de parintii lor sa isi aleaga partenerul bun pentru viitorul lor copil. Din pacate...

Despre cat denigrati un om care duce lucruri familiei lui, nu vreau sa discut, intru pe un teritoriu care nu are nicio legatura cu copilul. Insa ati putea gasi aici exemple pozitive pe care sa le dati copilului cand acesta sufera ca tatal nu vine.

Poate ca trebuia sa va ascultati copilul cand aceasta il intelegea pe tata, poate ca nu era tocmai o relatie sanatoasa aceea ce se forma intre tata si fiica pe fondul interventiilor dv., nu inteleg de ce daca nu venea nu va convenea, daca venea ii reprosati ca n-a venit alte dati in loc sa va bucurati pentru copilul dv...
Nu stiu cum ati rani pe viitor acest copil, vad insa ca pana acum nu i-a fost tocmai ok... aveti dreptate, nu lupta cu cineva pe masura ei, lupta cu doi adulti pe care ii e dificil sa ii convinga ca are nevoie de doi parinti.

Cat despre lege, slava cerului ca suntem in Europa si legea e facuta dupa practica si nu invers. Care lege spune in teorie cam ce v-am spus eu din practica mai sus: ca orice poveste are doua fete, ca orice moneda; ca, desi diferite, ele coexista. Iar copilul e o moneda ce are nevoie de ambele fete.
Avem 50% din materialul genetic al fiecarui parinte, 50% exact; cand spuneti ceva rau despre celalalt parinte, fie el un lucru adevarat, va acuzati jumatate din copilul dv. care, in conditii similare de crestere, ar putea ajunge ca acel parinte.

Acum, eu sper sa nu va suparati, mai sus am facut un exercitiu in care am incercat sa va arat si reversul monedei. Nu stiu de care parte e dreptatea absoluta, poate ca ea nici nu exista. Stiu ca un copil fara relatii cu unul dintre parinti, oricare, devine un adult schilodit.
Dv. i-ati ales tatal, dv. aveti menirea sa ii explicati de ce acesta e bun de tata pentru ea. Sigur, fiecare sufera in felul lui/ei, poate de aici nevoia dv. de a controla relatia dintre copilul dv. si tatal ei, nu stiu... Poate ar ajuta o bucatica de consiliere pentru dv. sa intelegeti ca ar putea exista si un alt adevar pentru aceleasi fapte... sa invatati cum sa scoateti binele din situatia creata... cine stie.
Insa depinde muuuuuuult de dv., copila, saraca, nu poate face nimic. Poate doar sa spuna, din cand in cand, ca vrea 2 parinti si ca, pentru ea, niciunul nu e vinovat de nimic si ii iubeste la fel.

Anytudor, nu e dreptul dv. sa permiteti tatalui sa faca asta pentru copilul lui. Nici in teorie, nici in practica. Depinde numai de tata daca o recunoaste sau daca nu.
Situatiile de gen fiind tensionate, va doresc multa forta sa gasiti echilibrul si sa nu lasati propria suparare in calea relatiei dintre ei...

Copii fericiti!

E foarte frumos ce scrieti si apreciez raspunsul dv. Dar nu e decat teorie. In practica lucrurile stau complet diferit. Omul acesta (tatal) nu face decat sa imi manance banii, sa stea ca o closca, si nu asteapta decat o parghie sa imi faca rau prin intermediul copilului. Ma astept la multe mizerii din partea lui, asa ca nu mai vorbiti de el ca si cum ar fi om. Ca nu este!

S-a intamplat sa fie el, asa a vrut Dumnezeu, dar asta nu inseamna ca imi condamn viata mea si a copilului traind dupa cum vrea el.

Ce relatie? Ce dragoste? El nu e capabil de sentimente umane.
Pot sa consider ca nu a existat niciodata?