Dreptul elevului la personalitate

Nu cunosc persoane care să fi absolvit o școală de tip alternativ și care să fi urmat apoi o universitate de calitate de la noi de din afară.

Cunosc însă personal cazuri, în care după ce părinții și-au pus mari speranțe în scolile de tip waldorf (de exemplu), au avut mari deziluzii când copiii au trebuit să-și valorifice cunoștințele într-o facultate bună, iar în unele cazuri chiar au renunțat după câțiva ani la acest tip de învățmânt pentru ca elevii să aibă șanse atunci când vor concura cu ceilalți, la un examen de tip bacalaureat, de exemplu, sau la vreo facultate.

Nu știu dacă sitemul acela o fi mai bun sau mai rău decât cel clasic raportat la ceea ce oferă pe termen lung, dar deocamdată, în competiția cu sistemul clasic, cei educați în acele sisteme alternative pierd.
Și nu e vorba numai sistemul clasic de la noi ci și de cel clasic din alte părți.

Dacă ar fi să vă fixați ca obiectiv admiterea la o universitate de prestigiu din afară (Franța, GB, SUA), la ce scoală v-ați înscrie copilul începând cu clasa I-a? La una de tip waldorf, sau la una clasică, dar care are un bun renume?

Părerea mea e că nu întotdeauna atunci când copilul se simte foarte bine și abia așteaptă să se termine vacanța, este pe calea cea bună.
Explicația e simplă: nici cei maturi nu știu de foarte multe ori ceea ce e bine pentru ei. Pentru asta ar trebui să avem în vedere nu doar criteriile care aduc satisfacții de moment copilului ci și cele care duc la rezultate pe termen lung.

Nu cunosc persoane "civile" care sa fi protestat in "piata publica" pentru tot ce e" rau" in invatamant. Invatamantul e un "lucru public". Sau nu a fost niciodata.:)

Patrick_ a scris:

[...] nu întotdeauna atunci când copilul se simte foarte bine și abia așteaptă să se termine vacanța, este pe calea cea bună.

De acord, poate ca e traumatizat de parinti... in afara de asta, nu vad unde ar fi problema unui copil fericit la scoala.
Din pacate, nu se stie ce inseamna educatie la noi in tara, se confunda educatia cu acumularea unui numar de cunostinte maicu seama tehnice. Se obsesioneaza cu a lua nota A sau a merge la jdemii de concursuri (care, psihologic, fac rau unui copil sub 12-14 ani, dar cine sa stie?), cu a scrie zeci de pagini repetitiv cu acelasi tip de exercitiu... dar nu se cunoaste ce inseamna a educa un copil.
Educatia nu inseamna cunostinte, or unii, incantati de cateva medalii la olimpiade internationale, refuza sa evolueze.
Cunosc ce inseamna Waldorf, Step-by-step... sunt vreo 6 tipuri de invatamant alternativ in Romania. Se poate face si invatamant acasa, dar cati dintre noi stim macar ce alternative putem oferi copiilor nostri?
Lipsa notelor in invatamantul primar vine din tipurile de invatamant alternativ, spre exemplu; dar daca e in masa, nu contestam.
Flexibilitatea elevilor din aceste scoli ii face adaptabili. Mai adaptabili se poate spune?
Totusi, este dificil pentru cei care trec de la invatamant alternativ la cel traditional sa invete frica; invatarea de frica si nu de placere e ceva ce nu pricep...
Daca sa invete de frica este bine pentru elevii scolilor noastre... atunci hai sa-i si amenintam!

Ok, exista copii fericiti si copii care au note bune. Exista si mixuri, sigur. Pentru fiecare educator depinde ce urmareste prin excelenta.
Exista si uniforme in unele scoli alternative, dar nu prea sunt impuse, ci sugerate si acolo cam 2/3 sau 3/4 dintr-o clasa, depinde, le poarta. Iti da o senzatie de apartenenta, dar lipsa obligatiei si cate o camasa inflorata pe ici-colea parca te elibereaza de impresia gandirii identice si la fel...

Alternativ nu inseamna lipsa regulilor, ci intelegerea aplicarii lor ca regulile sunt facute sa te protejeze. In aceste conditii, e mult mai dificila incalcarea lor. Lipsa fricii, a testelor fulger, a notelor, a criticilor, a premiilor in unele sisteme duc la un mers la scoala ca la gradinita. Exista raspundere, dar reiese dintr-o nevoie intrinseca de a ajuta si a sti.

Oricum, cred ca m-am lasat mult dusa de val, doar ca as vrea ca invatamandul de masa sa ajunga sa practice o parte dintre principiile elementare de respect pentru un om... fie el si elev. Sa eliminam tensiunea la care este supus un elev si astfel sa ajungem sa nu mai cream corporatisti cu boli autoimune... ci oameni, indivizi care alcatuiesc un grup.
Oameni care sa stie cum sa ofere o donatie care sa nu umileasca si care sa stie cum sa primeasca un lucru ca sa nu se simta umilit. Sa faca diferenta intre nevoie si dorinta... intre o uniforma ca nevoie a securitatii si o uniforma ca nevoie a uniformitatii...
In cazul de fata, nu am inteles care este situatia, ce nevoie exacta este imbracata in uniforma.

AVLIL a scris:

De acord, poate ca e traumatizat de parinti... in afara de asta, nu vad unde ar fi problema unui copil fericit la scoala.

Problema unui copil fericit la școală ar putea să apară după ce termină acea școală.
Ce va face el dacă după ce termină clasa a 8-a (iar în cei 8 ani a fost fericit) nu va obține rezultatele necesare pentru a fi admis la liceul preferat? Sau ce va face absolventul de liceu alternativ, care a fost fericit pe toată durata celor 12 ani, dar nu va lua bac-ul, sau nu va fi admis la facultatea preferată?

Vă rog să nu credeți că am ceva cu învățământul alternativ, dar constat pe baza unor criterii pur obiective (gen statistici) că acei copii care urmează forme ale învățământului alternativ reușesc mult mai greu într-o carieră decât cei care urmează o formă de învățământ clasic (chiar în condițiile în care învățământul clasic are mari probleme la noi),

Întrebarea e simplă: câți medici recunoscuți, avocați de succes, ingineri, arhitecți, magistrați, etc. cunoașteți să fi urmat o formă de învățământ alternativ?
În cea mare parte, toți cei care au reușit să obțină o recunoaștere publică a calităților lor (din orice domeniu), provin în cea mai mare parte, din învățământul clasic, acela în care copilul își bate capul de pereți să rezolve probleme la matematică, să scrie eseuri la limba română, să înțeleagă principii de fizică, etc. S-ar putea ca toți acești copii să nu fi fost „foarte fericiți” strict la momentul la care depuneau acel efort și mergeau stresați la o teză a unui profesor mai exigent, dar tocmai această „nefericre” le-a educat voința, le-a pus în valoare calitățile și le-a conturat caracterul de învingători.

De fapt ce contează mai mult? - „Fericirea” copilului, urmată de un eșec în carieră, sau impunerea încă din copilărie a unei rigori și discipline care să dezvolte calitățile unui copil, calități pe care acesta să și le valorifice apoi într-o carieră pe care să o poată clădi cu pasiune și cu plăcere pe toată durata vieții de adult?

Revenind la topic, după părerea mea, dacă un copil are o problemă cu uniforma deoarece a primit-o donație, problema nu e la uniformă ci la acel copil.
Deci cineva trebuie să se ocupe de acel copil și de felul în care percepe el lucrurile. Nu cred că problema copilului se va rezolva prin modificarea regulamentului școlii privind uniforma.
Azi e problema uniformei, dar mâine acel copil va avea o problemă cu altceva.

Va avea problemele societatii.Sau va invata sa isi apere drepturile .Ca noi toti. Are dreptul la educatie gratuita. Parintii nu pot fi obligati sa ii cumpere nici macar un creion. Primaria trebuie sa asigure banii pentru o uniforma noua sau la fel de "second-hand" ca a colegilor. Problemele sunt legate de ipocrizia existenta in societate. Scriem in lege ca invatamantul e gratuit, dar suntem de acord cu costurile ascunse din educatie( uniforma, caiete, culegeri, meditatii,, fondul clasei, fondul scolii etc).Si cand mai apare cate un caz in presa e o indignare generala. Dar in spatiul public nu prea exista "voci" care sa sustina aplicarea 100% a unei legi, in care lege este precizata foarte clar gratuitatea invatmantului. Statul nu are bani? Sa isi asume prin lege asa ceva. Dar daca am o lege? Sa o aplice! M -am saturat de ipocrizie.