Învaţă de la ape să ai statornic drum;
Învaţă de la flăcări că totu-i numai scrum;
Învaţă de la umbra să taci şi să veghezi;
Învaţă de la stânca cum neclintit să crezi;
Învaţă de la soare cum trebuie s-apui;
Învaţă de la piatră cât trebuie să spui;
Învaţă de la vântul ce-adie pe poteci
Cum trebuie prin lume de liniştit să treci;
Învaţă de la toate, căci toate-ţi sunt surori
Cum treci frumos prin viaţă, cum poţi frumos să mori.
Învaţă de la vierme că nimeni nu-i uitat;
Învaţă de la nufăr să fii mereu curat;
Învaţă de la flăcări ce-avem de ars în noi;
Învaţă de la apă să nu dai înapoi;
Învaţă de la umbră să fii smerit ca ea;
Învaţă de la stâncă să-nduri furtuna grea;
Învaţă de la soare ca vremea să-ti cunoşti;
Învaţă de la stele că-n cer sunt multe oşti.
Învaţă de la greier, când singur eşti, să cânţi;
Învaţă de la lună să nu te înspăimânţi;
Învaţă de la vulturi când umerii ţi-s grei,
Si du-te la furnică şi vezi povara ei;
Învaţă de la floare să fii gingaş ca ea
Învaţă de la miel să ai blândeţea sa
Învaţă de la păsări să fii mai mult în zbor;
Învaţă de la toate că totu-i trecător;
Ia seamă, fiu al jertfei prin lumea-n care treci
Să-nveţi din tot ce piere cum să trăieşti în veci... :)
A imbatrini frumos, mare lucru !
Scrisoarea unei bătrâne către o ființă tânără.
De o tinerețe frumoasă au parte mulți, însă de o bătrânețe frumoasă - prea puțini. Zilele trecute, o ființă tânără m-a întrebat cum e să fiu bătrână. Recunosc că m-am pierdut puțin cu firea, deoarece eu nu mă consideram a fi bătrână. Văzându-mi reacția, ființa s-a zăpăcit, de aceea i-am spus că întrebarea ei este interesantă, că mă voi gândi la ea și că în curând îi voi răspunde.
„Am decis că bătrânețea este un dar. Cred că pentru prima dată pot spune că astăzi sunt persoana care îmi doream cândva să fiu. Nu, bineînțeles că nu e vorba despre corpul meu ! Uneori acest corp mă lasa disperată - ridurile, pungile sub ochi, petele pe piele, fundul lăsat. Adesea mă șochează bătrânica ce s-a mutat cu traiul la mine în oglindă, însă nu obișnuiesc să-mi fac mult timp griji pe seama acestei cauze și neliniștile îmi trec repede.
Pentru nimic în lume nu mi-aș schimba prietenii extraordinari, viața remarcabilă, familia mea adorabilă ca să am mai puține fire de păr sur și o burtă dreaptă.
Cu cât îmbătrânesc, devin mai îngăduitoare cu mine, mai puțin critică. Am devenit prietenul meu.
Nu-mi fac reproșuri pentru că am mâncat cu un biscuit mai mult, pentru că nu mi-am strâns patul, pentru că mi-am cumpărat această șopârlă de ciment prostească, de care nu am deloc nevoie, dar care oferă grădinii mele un aer avangardist.
Am dreptul să mănânc prea mult, să nu strâng după mine, să fiu chiar extravagantă. Am fost martoră la cum prea mulți prieteni au părăsit această lume prea devreme, înainte să înțeleagă, înainte să încerce marea libertate ce o oferă bătrânețea.
Cine și ce treabă are dacă citesc până la patru dimineața și dorm până la amiază ? Dansez cu mine însami, ascultând melodii minunate și, dacă-mi vine să plâng pe seama iubirii plecate, ce să-i fac, plâng.
Voi merge pe plajă în costum de baie care abia de-mi ține corpul umflat, dacă vreau, mă voi scufunda în valul oceanului, în ciuda privirilor pline de compătimire din partea ființelor tinere, îmbrăcate (dezbrăcate !?) în bikini. Ele toate (fiintele) vor îmbătrâni. Uneori sunt uitucă, ce-i drept. Dar mă rog, nu toate în viață merită memorate, iar despre ceea ce contează cu adevărat îmi voi aduce aminte la sigur.
Desigur, în toți acești ani, inima mi-a fost frântă nu o singură dată. Cum poate să nu ți se frângă inima, dacă ți-ai pierdut iubitul, sau când copilul suferă sau chiar când o mașină îți lovește câinele drag ? Însă, inimile frânte sunt si izvorul puterii noastre, al înțelegerii, al compasiunii. Inima, ce nu a fost frântă niciodată, e sterilă și curată, nu va cunoaște niciodată bucuriile imperfecțiunii.
Soarta este binevoitoare cu mine, dându-mi să trăiesc până la peri suri, până când râsul meu tânar s-a întipărit pe vecie în brazde adânci pe față. Închipuie-ți câți oameni n-au râs niciodată, câți au murit înainte ca părul să li se acopere cu brumă ?
Pot spune „nu” absolut sincer. Pot spune „da” absolut sincer. Pe măsură ce îmbătrânești, e tot mai ușor să fii sincer. Duci grija parerii altora tot mai puțin. Nu mai am dubii și rezerve în privința mea. Am câștigat chiar dreptul să greșesc.
Așadar, răspunzând întrebării tale, pot spune: îmi place să fiu bătrână. Bătrânețea m-a eliberat. Îmi place persoana care am devenit. Nu voi trăi veșnic, dar atât cât sunt aici, nu voi pierde timp făcându-mi griji pentru ce a putut să se întâmple, pentru ce nu s-a întamplat, nu-mi voi face griji în legătură cu ceea ce se poate întâmpla.
Și voi mânca desert în fiecare zi !”
P.S Acelasi vechi amic (pe care il banuiesc de ceva vreme ca are inclinatii spre scris, desi neaga cu fiecare ocazie), mi-a trimis aceasta scrisoare, fara a dori sa mentioneze sursa.
A fost odata o femeie batrana si micuta, care s-a oprit intr-o zi la marginea drumului, langa o aratare ghemuita.
-Cine esti? intreba curioasa batranica, aplecandu-se. Doi ochi lipsiti de luciu privira obositi in sus.
-Eu…eu sunt tristetea, sopti o voce, atat de incet incat femeia avu mari dificultati sa o inteleaga.
-A, tristetea! exclama bucuroasa batrana, ca si cum ar saluta o veche cunostinta.
-Ma cunosti? intreba tristetea cu neincredere.
– Bineinteles ca te cunosc, raspunse batrana, din cand in cand m-ai insotit o parte din drum.
-Da, dar…, spuse tristetea cu suspiciune, de ce nu fugi de mine? Nu ti-e frica?
-De ce as fugi de tine, draga mea? Stii foarte bine ca ajungi din urma orice persoana care incearca sa fuga, si nu te lasi izgonita atat de usor. Insa, ce vreau sa te intreb este – ‘De ce arati… – scuza-mi aceasta constatare absurda – arati atat de trista?’.
– Sunt…sunt trista, raspunse aratarea cenusie cu voce sfasiata.
Femeia mica si batrana se aseza si ea la marginea drumului.
-Asa deci, esti trista, repeta dand din cap intelegatoare.
Tristetea ofta adanc. Sa existe intr-adevar cineva care sa o asculte? De cate ori incercase…si se dovedise a fi zadarnic…
-Of, stii, incepu ea ezitand si foarte mirata, treaba sta in felul urmator: in mod evident, nimeni nu ma place. Este destinul meu sa merg la oameni si sa raman un timp printre ei. La unul mai mult, la altul mai putin. insa aproape toti reactioneaza ca si cum as fi ciuma. Au dezvoltat atatea mecanisme sa nege prezenta mea.
-Sigur ai dreptate, zise batrana femeie, dar povesteste-mi mai mult.
Tristetea continua:
-Au inventat vorbe de al caror scut sa ma lovesc. Spun lucruri ca „E o prostie tristetea asta… – viata inseamna distractie” si rasul lor prefacut le creeaza dureri de stomac. Spun: „Ce nu te omoara te face mai puternic” si apoi sufera de dureri de inima. Spun „Trebuie doar sa te stradui putin mai mult” si simt apoi dureri in umeri si in spate. Spun „Doar cei slabi plang” si de la lacrimile acumulate simt ca aproape le explodeaza capetele. Sau se anesteziaza cu alcool si droguri ca sa nu mai fie nevoiti sa ma mai simta…
-O da, confirma batrana, astfel de oameni am intalnit des in viata mea. Dar tu vrei de fapt sa-i ajuti prin prezenta ta, nu-i asa?
Tristetea se incovoie si mai mult.
-Da, vreau, dar pot ajuta numai daca oamenii ma primesc. Stii, incercand sa le creez putin spatiu intre ei si lume, un interval de timp sa se regaseasca, vreau sa le construiesc un cuib in care se pot retrage pentru a-si ingriji ranile. Cine este trist este foarte sensibil si aproape de sufletul sau. Aceasta intalnire poate sa fie foarte dureroasa, deoarece unele suferinte pot reveni la suprafata ca o rana care nu s-a vindecat bine. Dar numai cine permite sa simta durere, cine poate fi trist din cauza suferintei de care a avut parte, cine gaseste copilul din sine si plange toate lacrimile inghitite, cine accepta mila pentru ranile interioare, acela, intelegi, doar acela are sansa ca ranile sale sa se vindere cu adevarat. In schimb, ei prefera sa acopere cicatricele mai degraba cu un ras strident. Sau se blindeaza cu o armatura de amaraciune.
Apoi tristetea tacu, iar plansul ei era adanc si disperat. Mica femeie lua in bratele sale aratura incovoiata. „ce moale si fina o simt”, gandi ea si mangaie cu grija aratura tremuranda.
-Plangi, tristete, sopti ea cu dragoste, odihneste-te sa-ti aduni puterile. stiu ca multi oameni te resping si te neaga. Dar stiu si ca unii sunt pregatiti pentru tine. si crede-ma, devin tot mai multi cei care inteleg ca tu faci posibila eliberarea din inchisoarea lor interioara. De acum inainte te voi insoti pentru ca descurajarea sa nu aiba nicio putere.
Tristetea inceta sa planga. Se ridica si privi mirata spre insotitoarea sa.
Pretuirea Timpului
Imaginaţi-vă o bancă care vă creditează în fiecare dimineaţă contul cu 86.400 lei. E un cont special. În fiecare seară şterge tot ceea ce nu ai reuşit să foloseşti în timpul zilei.
Ce ai face? Nu ai scoate până la ultimul bănuţ din acel cont?
Fiecare dintre noi avem un astfel de cont. Se numeşte TIMP.
În fiecare dimineaţă te creditează cu 86.400 de secunde. În fiecare noapte trece la pierdere tot ceea ce nu ai reuşit să foloseşti în mod util. Nu are sold, nu transferă ce nu ai folosit de la o zi la alta. În fiecare zi îţi deschide un nou cont. Dacă nu foloseşti tot depozitul dintr-o zi, e pierderea ta.
Nu există recuperare, nu se poate lăsa pe mâine. Trebuie să foloseşti depozitul zilei de azi.
Investeşte-l în aşa fel încât să obţii maxim de sănătate, fericire şi succes.
Ceasul ticăie. Profită din plin de fiecare zi.
Pentru a realiza valoarea UNUI AN, întreabă un student care şi-a picat examenele.
Pentru a realiza valoarea UNEI LUNI, întreabă o mamă care a dat naştere prematur copilului ei.
Pentru a realiza valoarea UNEI SĂPTĂMÂNI, întreabă editorul unui ziar săptămânal.
Pentru a realiza valoarea UNUI MINUT, întreabă o persoană care a pierdut trenul.
Pentru a realiza valoarea UNEI SECUNDE, întreabă un şofer care tocmai a evitat un accident.
Pentru a realiza valoarea UNEI FRACŢIUNI DE SECUNDĂ, întreabă persoana care a câştigat medalia de argint la Olimpiade.
Preţuieşte fiecare moment pe care îl ai! Preţuieşte-l şi mai mult pentru că ai pe cineva drag alături cu care merită să îţi petreci timpul.
O femeie batrana din China avea doua vase mari, pe care le atarna de cele doua capete ale unui bat si le cara pe dupa gat. Un vas era crapat, pe cand celalalt era perfect si tot timpul aducea intreaga cantitate de apa. La sfarsitul lungului drum ce ducea de la izvor pana acasa, vasul crapat ajungea doar pe jumatate.
Timp de doi ani, asta se intampla zilnic: femeia aducea doar un vas si jumatate de apa. Bineinteles, vasul bun era mandru de realizarile sale. Dar bietului vas crapat îi era atat de rusine cu imperfectiunea sa, si se simtea atat de rau ca nu putea face decat jumatate din munca pentru care fusese menit!
Dupa 2 ani de asa-zisa nereusita, dupa cum credea el, i-a vorbit intr-o zi femeii langa izvor: „Ma simt atat de rusinat, pentru ca aceasta crapatura face ca apa sa se scurga pe tot drumul pana acasa!”. Batrana a zambit: „Ai observat ca pe partea ta a drumului sunt flori, insa pe cealalta nu?. Asta pentru ca am stiut defectul tau si am plantat seminte de flori pe partea ta a potecii si in fiecare zi, in timp ce ne intoarcem, tu le uzi. De doi ani culeg aceste flori si decorez masa cu ele. Daca nu ai fi fost asa, n-ar mai exista aceste frumuseti care improspateaza casa!!!”
Fiecare dintre noi avem defectul nostru unic. Insa crapaturile si defectele ne fac viata impreuna atat de interesanta si ne rasplatesc atat de mult! Ceea ce tu consideri defect, pentru altii e o calitate! Trebuie sa luam fiecare persoana asa cum este si sa cautam ce este bun in ea! Iubeste-te pe tine insuti cu calitatile si mai ales, cu defectele tale!
avocatnet.ro explicăm legislația
trope_doi 
MIHAI GRIGORE 
rodica_post