Problemele părinților despărțiți: pensie de întreținere, program de vizită, domiciliul minorilor etc.

Stimată When, eu am vorbit de trauma copilului după una, două, trei executări silite şi mersul la psiholog.De ce? Aţi avut parte de aşa ceva? dacă nu, nici nu puteţi sesiza ce înseamnă pentru copil toată această acţiune. Imaginaţi-vă că aveţi un copil şi copiii de pe stradă opresc maşina în care este dus la psiholog şi cheamă copilul la joacă, dar el nu poate, fiindcă nu are voie să lipsească de la şedinţa cu psihologul. Recunoaşteţi versurile? :

Copilul râde:
"Înţelepciunea şi iubirea mea e jocul".

Ei, acest copil nu râde, fiindcă el e "altfel" decât copiii care râd şi se joacă pe stradă, el plânge şi înţelepciunea lui este executorul, hotărârea judecătorească, avocatul, procesul, judecătorul, psihologul, psihiatrul, etc.! Asta da, e traumă!
Stimată When, divorţul însăşi este un traumatism pentru copil.Unii suportă mai uşor, alţii mai greu, depinde de vârstă, cauzele despărţirii, viaţa de familie trăită înainte de divorţ.
Sunt cazuri în care copiii sunt alungaţi din casă cu mamă cu tot, adăposturile pentru mame cu copii sunt arhipline - se ajunge la divorţ şi la ...program de relaţii cu tata.Şi copiii se tem, nu vor, etc.Nenorocita de mamă e bună şi de plată, în accepţiunea dvs.!? Tot ea e vinovată că omul s-a transformat în animal!
Dar dacă tatăl a părăsit familia chiar înainte de a se naşte copilul, ce vină are mama, copilul, că tatăl nu e interesat de copil, doar când află că se pot lua bani frumoşi de pe urma mamei? Am cazuri concrete de mame penalizate , iar "reprezentările instanţelor de judecată" sunt că mama trebuie penalizată că minorul nu vrea să plece cu un străin. Nici nu mă mir, fiindcă nici o instanţă nu răspunde pentru erorile de judecată şi, aşa cum şi Barabas şi-a găsit susţinători, şi aceştia îşi găsesc lăudători, specific mioritic.

Poate devine acum, odata cu raspunderea magistratilor si obligatia privitoare la actiunea in regres.

Stimată doamnă, bine spuneţi "Poate", speranţa moare ultima. Eu sunt de părere că nu pentru noi este acel articol de lege. Şi până acum a existat şi există Inspecţia Judiciară, puteţi să-mi daţi măcar un exemplu în care I.J. să vă fi dat dreptate?

Pana acum actiunea in regres nu exista, sau, la termenul la care ar fi putut fi exercitata (daca era), era deja prescrisa! E o mare diferenta! Desigur ea nu e o garantie, dar e mai mult ca inainte.

Referitor la atitudinea unei domnişoare de 13 ani faţă de tatăl său:
Îmi aduc aminte cum eram eu la 13 ani, atunci mai aveam şi tată şi-l adoram, el se ocupa de noi, copiii, fiindcă era în pensie de boală , iar mama lucra de dimineaţa până seara.
A fost o perioadă în care pur şi simplu am refuzat să vorbesc cu mama, fiindcă m-a pus să spăl vasele şi să fac curăţenie , iar pe fratele meu nu l-a pus.
Mergeam singură la sport, părinţii nici nu ştiau locaţia, îi informam, dacă erau acasă, unde plec. La 13 ani, m-a curtat primul băiat, m-am îndăgostit cobză de el, dar el a fugit când a aflat că am doar 13 ani, de fapt antrenorul i-a atras atenţia că sunt mică (ca vârstă). La 14 ani am stat o lună în cantonament la Snagov, cu antrenorii şi echipa.
Tot la 14 ani, a murit tatăl meu, eu trebuia să intru la liceu şi am mers unde m-a dus capul, am schimbat opţiunea iniţială, fără nici un sfat, fiindcă se întâmpla în iunie, cu o săptămână înainte de înscriere şi nu aveam cu cine mă sfătui, mama a fost nebună luni de zile după.
Ca şi copil, mama mi-a interzis să salut nişte vecini cu care era în ceartă şi eu nu am ascultat-o, fiindcă pe mine nu m-au supărat respectivii.
Anumite fete , la 13 ani, devin mame, altele îşi îngrijesc fraţii mai mici sau părinţii bolnavi.
La 13 ani, o fată este matură şi nu poate fi "alienată", are suficientă judecată să ştie ce vrea.
În rest, evaluările aste psihologice sunt...ce să zic, "trebuie şi gura lor să mânce ceva" (psihologii)
Asta e părerea mea, sinceră , subiectivă.

La 13 ani, o fată este matură şi nu poate fi "alienată", are suficientă judecată să ştie ce vrea.

Complet gresit. La 13 ani vorbim despre un copil. Abuzul emotional se poate intampla la orice varsta. Sunt femei mature care realizeaza dupa ani de zile ca de fapt se confrunta cu abuz emotional din partea partenerului. Mai ales un copil de 13 nu are maturitatea de a realiza ce se intampla mai ales la varsta la care fizic au loc atat de multe schimbari.

În rest, evaluările aste psihologice sunt...ce să zic, "trebuie şi gura lor să mânce ceva" (psihologii)

Evaluarile psihologice sunt un intrument foarte important pentru stabilirea unei conduite viitoare fata de un copil.
Sa luam de exemplu personalitatea narcisista, adica tipul de om fermecator la prima aparitie insa profund disfunctional care isi lasa copii si partenerul cu numeroase si grave traume. Si nu, contrar a ceea ce credeti dumneavoastra abuzatorii nu poarta tricouri rosii si nu merg cu girofarul pentru a atentiona ca sunt disfunctionali. Din aceasta cauza abuzul emotional este atat de parsiv si greu de combatut.
Mi se pare trist ca in Romania zilelor noastre abuzul emotional este incurajat. Cate sentinte de tragere la raspundere pentru abuz emotional ati vazut la divorturi sau la custodii sau chiar in procesele pe dreptul muncii? Niciuna. Credeti ca nu exista sau ca nu e recunoscut?
Pur si simplu se ignora asa ceva. La noi ori prezinta omul vanatai si umflaturi ori nu conteaza.