Care sunt sansele reale ca tatal nerezident al carui copil este alienat sa mai poata avea relatii normale, firesti parinte-copil? Inteleg ca in alte tari, daca se dovedeste ca acel copil este alienat, parintele rezident pierde custodia, care ii este acordata parintelui nerezident.
Argumentele parintelui alienator sunt cunoscute, cum ca acel copil este tratat ca un obiect si tarat de ici si colo si nimeni nu-l ia in seama ce doreste si ce simte. Ba mai mult, e vina parintelui nerezident ca nu si-a construit o relatie pentru ca acel copil sa-si doreasca sa vrea sa plece cu el.
Parerea mea este insa ca in cazul abuzului alienator de ultim grad, nici copilul, nici parintele nerezident nu au nici cea mai mica sansa sa-si contruiasca acea relatie, mai ales atata timp cat autoritatile nu intervin conform competentelor legale - si aici vorbesc in special de Directia Genereala de Asistenta Sociala si Protectia a Copilului.
Dupa ce plangerile la parchet, incercarile de executare silita, solicitarile in instanta dau gres tocmai pentru ca judecatorii nu sunt capabili sa inteleaga acest abuz emotional, ce mai poate face parintele nerezident? A reusit vreun parinte sa opreasca abuzul emotional al copilului si sa dezvolte o relatie normala, fireasca copil-parinte?
@mirebire: Parintele nerezident de obicei nu vrea pedepsirea nimanui. Vrea doar in continuare sa fie parinte, chiar daca a divortat de parintele rezident.
Fara schimbarea atitudinii parintelui alienator la care locuieste copilul, fara o atitudine reala de incurajare a relatiei cu parintele nerezident, demersurile parintelui nerezident sunt de multe ori sortite esecului. Poate ma insel, poate cunoasteti alte cazuri mai fericite, in care copilul are o relatie fireasca cu parintele nerezident, chiar daca este impedicat sistematic sa-si manifeste afectiunea fata de acesta.
Pe primul loc ar trebui sa fie copilul. Simplu. Nu starea emotionala a celui cu care locuieste. Daca cel din urma o ia razna, nu se vindeca dupa divort si instraineaza copilul de celalalt parinte ar trebui sa se ia masuri imediat, nu sa mangaiem pe mana parintele alienator si sa-l trimitem la consiliere ca poate,poate in cateva luni, ani isi va baga mintile in cap. pai si copilul in timpul asta? Ca de el e vorba nu? parca el era pe primul loc. Ah, el sta cuminte si suporta derapajele celuilalt cat timp se vindeca, din nou, daca se vindeca.
Cred ca ar trebui mers in paralel si cu pedepse si cu consiliere. Intai sa nu mai alieneze de frica dupa care sa inteleaga mecanismul si sa puna automat copilul pe primul loc.
Nu poti sa nu mai alienezi de frica, pentru ca nu stii ca alienezi.
Consilierea despre care vorbeam eu se referea la bunastarea copilului. Nu consiliezi copilul (decat in cazuri punctuale) pentru ca nu el se instraineaza din vointa proprie, consiliezi (si nu consiliezi e termenul corect, ci educi) parintele pentru ca el trebuie sa fie responsabil de actiunile lui.
Cat despre DGASP - pai sa-i dezlegam mainile, nu? Cine le realizeaza procedurile? Cine ii impiedica sa ceara schimbarea procedurilor? Au nevoie de sustinere in societatea civila? Poate ii ajutam.
Si nu e doar responsabilitatea lor: parintele rezident din povestea dvs are copilul la scoala? la gradinita? Si scoala si gradinita ar trebui sa aibe un consilier care sa urmareasca evolutia copilului, sa traga parintele de maneca.
Parintele rezident are si el prieteni/parinti? poate puteti apela la ei
Desi parintii rezidenti probabil ca unii nu stiu ca alieneaza, sunt primii care depun in instanta argumentul suprem cum ca: sindromul alienarii parentale nu este recunoscut in DSM5, ca nu cumva instanta sa recunoasca acest abuz emotional asupra copilului.