Obligatii stipulate in Lg. priv. protectia minorilor, remedii in caz de nerespectare

Trimiti o data pachetul prin curier. Ti se refuza. Data viitoare il lasi la un vecin. Ti se returneaza. De fiecare data dai apoi un mail, civilizat, nu milogindu-te, dar nici atacand. Continui in fapte si gesturi normale de parinte. In cateva luni vor deveni cunoscute tuturor, fara sa exasperezi pe nimeni. Cata vreme poate un om sa se bata singur? In cat timp va ajunge mama de un ridicol maxim, ca sa folosesc un termen soft?
Chiar copilului, daca ii vei spune bland si calm, uite eu vreau sa o asculti pe mama, poate data viitoare. Credeti ca acel copil nu va intelege sau macar simti ca e ceva in neregula cu comportamentul mamei?, in timp ce tatal e echilibrat si ok?
In schimb, daca de copil fac misto colegii ca i-ar a venit <nebunul de taica tu>, parintii celorlalti copii isi fac cruce cand nu vine <nebunul> la sedinte, secretara scolii ii spune directoarei ca iar a primit 3 sesizari, credeti ca acel copil va recepta tatal ca ok, sau va ajunge personal la sentimentul ca s-a saturat si ca il asociaza pe acesta doar cu momente penibile, cu incidente de scandal, cu confruntari si tensiuni? Iar cand va ajunge sa-l perceapa pe tata ca pe un trouble maker nu va mai fi nevoie sa-l <invete> mama sa-i zica tatalui nu stiu ce dementa, ci va zice singur, din propria experienta!
<Unde pleci mama? Ma duc la politie, a facut tata o noua plangere>. Incercati singura sa continuati, din perspectiva copilului, acest schimb de replici. Apoi multiplicati-l de 5 ori de 10 ori si incercati sa intuiti, in timp, sentimentele copilului. Caci presupun, ca ceea ce iti doresti e sa relationezi cu copilul, nu sa-i faci reclamatii mamei!

No, ati descris exact ce am spus eu acum doua mesaje cand mi-ati spus ca sunt absurda.
Eu nu am pomenit si nici sugerat sa faca parintele nerezident scandal, toate discutiile erau calme si civilizate - decat ca incepi dupa o vreme sa primesti raspunsuri din categoria "dar i-am spus deja doamnei", "am trimis mesaj doamnei deja", "nu vreau sa vorbesc cu dvs ca imi face dna scandal", etc - de unde exasperarea despre care vorbeam, caci fiecare om are probeleme lui si nu vrea sa si le asume si pe ale tale.

Problema e ca acel copil nu simte ca tatal lui e echilibrat si ok, ci ca tatal lui este indiferent si absent.
Iar ridicolul nu e o problema pentru cine nu isi da seama ca e ridicol.

Dar na, discutam ipotetic. Pentru fiecare caz exista alte solutii.

Daca spuneti ca acel copil va simti ca tatal lui e indiferent si absent, nu mi-ati raspuns ce preconizati ca v-a simti daca ii raspunde maica-sa ca se duce iar la sectie, parchet, dgaspc etc unde i-a facut tata o noua plangere sau ca urmeaza sa le vina la usa iar politia, executorul, dgaspc-ul etc? Credeti ca acel copil isi va spune vreodata <vai ce bine, cat de interesat e tata de mine>?
Nu mi-ati raspuns nici la chestiunea <razboiului>. Anume cat timp poate cineva purta un razboi fara adversar?
Nu in ultimul rand, as indemna orice parinte care se afla in situatia, sa o denumim generic aceea ca <nu i se raspunde>, sa parcurga in minte ultimele luni sau ani si sa concluzioneze daca situatia <ne raspunsului> s-a accentuat, devenind din ce in ce mai rea, sau, in urma plangerilor, s-a imbunatatit. Ma tem ca va observa, fara exceptie, ca starea de necomunicare s-a inrautatit ca urmare a plangerilor, sesizarilor, cererilor etc.
Si atunci ce concluzie se desprinde? Sa continui la fel?
E in terapie un model metaforic. El se numeste <sindromul arcului>. Cu cat incerci sa tragi mai tare de arc acesta va opune rezistenta, tragandu-se din mana celui care vrea sa-l decomprime, spre a reveni la forma sa spiralata. Adica, fuge de tine! Cu cat incerci sa-l comprimi, adica sa-i pastrezi si accentuezi forma spiralata, cu atat arcul va tinde sa se intinda, venind spre tine!
Orice om/animal <asaltat> intra instinctiv in pozitia de <aparare>. Cu cat <asaltul> e mai intens, cu atat <baricadarea>, ca aparare la asalt, devine mai puternica si mai eficienta.
Dvs ziceti ca ar trebui sa continue <asaltul>?
Si mai ziceti ca copilul din <cetatea> asaltata il va percepe pe cel ce face asaltul drept <interesat> si preocupat de binele sau?
Daca raspunsul dvs este afirmativ eu ma predau, si asa cum am mai zis va las sa va continuati <asaltul> cetatii. Viata asaltatului, disconfortanta de asaltul dvs asupra <cetatii> in care se afla, va continua. Desigur cu anumite neajunsuri. Viata dvs insa, de la zidurile cetatii, nu va mai exista!!! Caci nu puteti parasi incercuirea. In afara de a asalta, nu veti mai face nimic altceva, anii trecand, iar cei de alaturi dvs parasindu-va istoviti de o batalie, care in definitiv, nu e a lor. Intr-o buna zi din <cetate> va iesi copilul, ajuns la varsta <judecatii>. Urmeaza sa-i explicati ca faptul ca ati batut cu berbecele in poarta, ati tras sageti otravite, ati tras cu tunul etc...., toate acestea discomfortandu-i viata, a fost din dragoste si grija si desigur cu gandul la binele lui. Ziceti ca ar fi sanse sa fiti felicitat?

Metaforic vorbind, din pacate cel asediat, de la prea mult stat in cetate, se crede inca in evul mediu si se poarta ca atare. In ziua de azi niciun parinte nu ar trebui sa inchida copilul in "cetate" de frica ca vine celalalt parinte.

Pai... am cazuri de parinti care se cearta singuri de ani de zile. Copil de 5 ani, razboi de 3,5 ani. Si bag mana in foc ca va mai dura inca 5!

Un parinte ii spune copilului sa il asculte pe el sau pe alt adult daca vrea sa creasca un copil obedient.
Eu, una, n-as spune sa ma asculte pruncul meu, mai degraba sa auda, sa cantareasca, sa ia in calcul, sa analizeze. Si acel prunc, care nu e indrumat sa asculte, isi va putea forma propria opinie despre lucruri, viata, tata, printese, dupa 8-10 ani. Pruncul indemnat sa asculte poate avea o stima de sine mai scazuta (ca el nu poate avea opinii prea multe, ideea fiind sa le urmeze pe ale altora) si va fi obisnuit sa asculte mereu de careva. Independenta mai mica va duce la lipsa de idei proprii. La unii copii nici macar trairile emotionale nu sunt autentice, mai degraba imitatii ale trairilor parintilor.

In experienta mea de avocat care discuta des cu copii, personal, fara prezenta parintilor si cu discutia ramanand secreta... te uimeste ce poate trai un copil de 6 sau 11 ani. Cum isi poate transforma sentimentele in functie de cine e in camera. Cum se uita peste umar sau cu coada ochiului, cum te joci cu el cu creioanele si isi strange repede coatele peste hartie ca a auzit usa de la birou cum se deschide... iti vine a plange, sincer.
Am vazut copil de 16 ani (!!!) care nu facea nimic fara mama. 16 ani! Invatase sa o asculte si doar asta stia sa faca... nu stia de ce merge doar cu mama in magazine si de ce o tine pe mama mereu de brat. Mama s-a suparat cand am discutat despre dependenta asta, apoi i-a zis judecatoarea sa taie cordonul ombilical, ca-si schilodeste copilul.
Am intalnit tata care a furat copilul de la mama, apoi mama de la tata si tot asa de cateva ori in timpul procesului. vai de capul lui de copil. Cert e ca la fiecare dintre parinti copilul se simtea la fel de bine si pe fiecare il asigura ca la el vrea sa stea.
Am intalnit copil la pubertate care gestiona relatia cu ambii parinti singur, tinandu-i la departare unul de altul. Era mai matur, se pare, in managementul conflictului decat parintii sai.

Nu e despre parinti. E despre copil. Eu te-am facut, esti al meu nu apartine prezentului. Copilul e o fiinda independenta, separata de parinti, cu nevoi proprii care pot fi comune sau nu cu ale parintilor. Despre el e, despre dreptul lui de a contrazice, de a fi auzit, de a avea alta parere decat mama sau tata, despre libertatea lui de a le spune ca vrea la celalalt, despre nevoia lui de a petrece mai mult timp cu unul dintre ei intr-o anumita perioada, despre asta e vorba. Despre a-i cere parerea, despre a afla ce vrea el si nu sa auzi ce vrei tu ca adult... despre a-l invata sa se descopere, sa nu se minta, sa nu confunde empatizarea cu un parinte cu emotiile proprii.

Va rog, nu le mai spuneti copiilor despre procese si plangeri ca despre o drama, e razboiul parintilor, mentineti-l intre voi, ca nu-i spuneti nici cand primiti mustrari ca ati intarziat la munca un proiect... nu-i incarcati cu razboiul vostru.
Asta nu inseamna sa-i mintiti. E normal sa faca un parinte plangeri, asta nu pricep unii parinti. Daca afla copilul (am avut si caz din asta), ce ii spuneti? Sau cand trebuie audiat, ce ii spuneti?
In primul rand e normal. Da, mami si tata te iubesc atat de mult incat nu se inteleg care sa stea mai mult cu tine. E un proces, sunt sute de procese, deseori cand te desparti ajungi la proces... pentru ca nu ne intelegem si am chemat un alt om, neutru, sa ne spuna cum sa procedam, atata tot. Cum chemi tu educatoarea cand te certi cu Andrei. Si, asa cum tu si Andrei ii spuneti educatoarei varianta ta, asa ii spunem si noi judecatorului si o sa-i spui si tu. Daca vrei. Mergi la el si-i spui ce vrei, daca vrei sa-i spui ceva.

Caz real. Vine un copil la un parinte si-l intreaba ce sa-i spuna judecatorului la audiere. parintele, cum ce? ce vrei! pai da, dar tu ce vrei sa-i spun? Ca celalalt mi-a zis ce vrea sa spun, tu ce vrei? Pai... ii spui ce vrei tu. La audiere copilul zice judelui ca a vrut sa-i spuna ce vor mama si tata, dar numai unul i-a spus ce sa spuna, asa ca nu-i poate spune asa, doar de la unul. :))
Alt caz, am avut copil care NU A VRUT sa spuna judelui cu cine vrea sa stea. A zis ca nu-i treaba ei sa decida, "ca de-aia esti judecator, sa decizi tu, eu nu stiu". 8 ani.

Sunt fantastici, minunati in supararile lor, saracii copii. Si cand le spui ca sunt zeci de copii,. ca sigur mai au colegi de clasa cu parintii separati, ca nu e un capat delume, ca asta arata ca parintii sunt interesati si ii iubesc... le salta inima de bucurie. Nu mai e o drama ca mama sau tata are 10 dosare, e dovada de iubire pentru ei.
Pentru ca realitatea nu o poti schimba, realitatea e care e. Ce poti schimba e atitudinea ta fata de realitate, modul in care o accepti sau o respingi. Nu are rost sa speri sau sa vrei sa nu ai dosare sau ca celalalt parinte sa iti permita acces normal la copil; mai degraba accepti ce ai si incerci sa manageriezi situatia actuala, reala, nu cea imaginara. Altfel copilul invata sa traiasca o drama si o stare de nemultumire continua.