Obligatii stipulate in Lg. priv. protectia minorilor, remedii in caz de nerespectare

un copil isi iubeste parintii neconditionat.

E adevărat, dacă părinţii sunt...părinţi. Dacă doar ADN-ul îi conferă calitatea de părinte unui anumit individ, nu mai au rost procesele astea de program de vizită, domiciliu minor, autoritate părintească, ci ADN-ul decide: 50% mama, 50% tata din toate astea. Nu trebuie ţinut cont de ce vrea minorul, adolescentul, ADN-ul a decis.
N-ar mai exista alienarea, vina mamei, încurajarea sau contrariul.
Referitor la poliţist, da, este şi vina celor care se află în preajma copilului şi când face răutăţi, îl opresc spunând :Fii cuminte că altfel te ia Poliţia! Mă rog, e o greşeală, a fost înlocuit Bau-bau cu poliţistul.
Şi oricât de mult doriţi să convingeţi sau să vă autoconvingeţi, copiii aceştia care cresc în familii monoparentale nu sunt toţi autişti, copiii aceştia umblă în societate, văd familiile cu copii, văd pe mama şi tata alături de copiii lor, văd comportamentul părinţilor unul faţă de altul, grija comună pentru copii, sesizează diferenţa între comportamentul unui tată când vine să ia copilul de grădiniţă şi întreabă educatoarea dacă a mâncat copilul, dacă a fost cuminte, dacă s-a corectat la desen, etc. şi unul care intră val vârtej în sală, începe să denigreze mama în faţa tuturor, să se victimizeze, apoi să dispară cum a venit. Şi ei rămân cu nişte trăiri neplăcute. Fiindcă şi ei vor să fie ca restul.

Aveti dreptate, daca parintele/parintii sunt abuzatori, insusi instinctul de supravietuire a copilului il indeparteaza de acesta/acestia. E normal. Totusi, obligatiile de care discutam sunt legiferate in legi care reglementeaza normalitatea, firescul. Abuzurile nu intra in discutiile noastre.
Prostia asta de sindrom imi incurca mult discutia. Da, sunt mai multe tabere, pro si contra vizitelor mari si dese, pro si contra sindromului amintit, pro si contra manipularii copiilor, pro si contra obligarii lor, pro si contra diverse...
Inexistenta sindromului nu inseamna ca un parinte nu greseste. E dreptul copilului care NU si-a cunoscut un parinte sa aiba relatii personale cu el. de aceea, tampenia cu acest sindrompoate crea confuzii. E dreptul copilului care NU a stiut ca e adoptat sa cunoasca adevarul si, ca si copilul care nu a avut relatii cu unul dintre parinti pentru ca NU l-a cunoscut prea mult, are dreptul de a beneficia de tot ce legea si firescul ii da dreptul sa cunoasca.

Nu inteleg, Martoze, daca mai sus sustineti ca e ok sa incurajezi un copil sa nu mearga la un parinte pe care nu l-a cunoscut pentru motivul ca nu-i faci niciun rau, neinstrainandu-l de acel parinte. Sper ca nu. E corect, dupa mine, in cazurile acelea nu exista sindrom (in primul ca nu ai de cine-l instraina, in al doilea ca copilul nu e instrainat, ci apropiat). Totusi, in ambele cazuri, dupa mine, e nedrept pentru copil,e gresit, traumatizant. E o forma de abandon sa refuzi sa-i accepti sentimentele copilului, dupa mine (al doilea caz din citatul dat de dv., Martoze).

Dna AVLIL va recunosc ca eu insami nu am stiut sa raspund intrebarii dvs in relatia cu propriul meu baiat. E ok sa accept ca isi rejecteaza tatal (caci nu mi-am pus niciodata problema sa-l incurajez in acest refuz) sau e ok sa-l indemn sa plece cu tatal sau? De fiecare data m-am intrebat cum ar fi bine pentru copil. Sa-i zic mergi cu tata, nu-i un capat de tara ca te interogheaza despre viata mea, ca vorbeste urat despre mine si bunica ta, ca odata ti-a dat o jucarie care avea inauntru un dispozitiv de inregistrare? Sau e ok sa-l las sa nu se duca, daca nu vrea. Sa stiti ca din rolul parintelui rezident nu-i atat de usor precum pare din afara! Gata, esti obligat sa incurajezi relatiile, fa-o si fie cum o fi! Cam suna a te spala pe maini si a impinge copilul intr-o relatie care nu pare a se desfasura normal. Nu pleci cu copilul la pizza ca sa-l supui interogatoriului si asta nu o data, nu de doua ori, pana cand copilul iti spune clar ca nu mai vrea! Tu ce sa zici? Ba sa vrei?! Sau sa-i zici: lasa draga, nu lua seama la ce zice, tu povesteste-i despre ce ai facut la scola. Asa e bine? Pai e mai bine sa cladesti o relatie inversa, in care sa ceri copilului mai multa responsabilitate si mai mult discernamant decat are tatal?
Ce credeti ca a facut copilul? A inceput sa-l intrebe si el pe taica-su despre cine vine si cine nu la el in casa si sa vorbeasca din ce in ce mai urat despre bunica paterna. Sa-i fie o astfel de relationare de folos? E bine ca invata denigrarea, jignirea, spionarea, inclusiv cu dispozitive, a celor apropiati? E bine ca invata ca tata zice ca vine sa-l ia sambata la fotbal si numai vine 3 luni? E bine sa invete copilul lipsa cuvantului, a responsabilitatii si lectia dezamagirii?
Ma intreb, cand se identifica astfel de comportamente, cu probe si martori, oare nu ar trebui ca parintele, nu copilul, sa fie obligat la consiliere?

E bine sa mearga la psiholog cel care are nevoie sa isi repare anumite probleme, create de el sau de altii, sa se raporteze altfel la anumite situatii, conflictuale sau nu, sa perceapa altfel lucrurile, asa incat sa ii fie mai bine, sa fie mai impacat cu sine, mai fericit.
Daca tatal are nevoie de asta, sa faca ce-o vrea. Daca mama are nevoie, sa decida ce vrea. Daca insa un copil e supus unor situatii dificile, e o greseala sa nu mearga la psiholog, din cand in cand, pentru evaluari macar.

Nu e ok de acceptat ca un copil isi respinge un parinte, oricare ar fi el. Nu e firesc si ceea ce nu e in firea lucrurilor tinde a lasa urme adanci.
Asta nu inseamna sa mearga tatal la purici pe campii. Tatal sa se duca unde vrea. Copilul trebuie sa fie invatat sa limiteze anumite actiuni ale parintilor.

De exemplu, daca tot ma intrebati ce cred, cred ca sarmanul prunc da raportul fiecarui parinte. Ca asa a fost invatat. Ca v-a spus si dv. ce a fost interogat la tata. Ca la tata a fost interogat. Prin urmare, le spune fiecaruia dintre parinti ce doreste fiecare sa auda: tatalui ii raspunde la intrebari, mamei ii spune nu ca i-a facut pe plac tatalui din nevoia lui de acceptare parinteasca, ci ii spune ca i-a spus tatalui ca nu mai vrea (si face asta din nevoia de... acceptare parinteasca).
Cum ziceam, saracii copii, joaca un rol de mai mici decat stiu ca joaca un rol.
Ce sa-i spuneti? Adevarul: da, asa e, e enervant ca face asta, asa e fiecare om, are si bubele lui. Nu-i nimic, daca te deranjeaza ii spui ca nu doresti sa vorbesti despre asta. E ok ca el sa continue atata timp cat nu stie ca te deranjeaza. Oamenii nu pot presupune ce simtim, trebuie sa le spunem. Si apoi, pare ca se intereseaza cumva si de viata ta, i-o fi greu sa stea atatea zile fara tine, vrea sa stie ce faci si nu stie cum sa intrebe poate? Stai linistit, n-ai niciun coleg cu parinti despartiti sa mai vorbesti cu el?, e normal, asa facem toti. Uite, si eu acum te intreb despre tac-tu. Ce sa-i faci, asa suntem noi adultii, mai gresim. In rest cum ti-a fost? Tu esti bine?
Il invatati sa fie el insusi, sa gestioneze singur relatia cu tatal. El sa fie stapanul propriei vieti, nu parintii sai.

Daca un copil nu e obisnuit sa fie intrebat si intrebat si intrebat, atunci respinge intrebarile numeroase, repetate. Copilul dv., daca va spune dv. atatea despre ce face la tata, fiti sigur ca ii spune si tatalui despre ce face la dv. Nu m-as mira sa fie in aceiasi termeni. Pentru ca si dv. puneti problema tatalui mai mult decat a copilului dv., intrebandu-va daca tatal sa mearga la psiholog. Nu tatal trebuie sa va framante, ci copilul. Ca si pe tata il framanta mama, nu copilul.
Daca nu stiti ce sa va raspundeti la intrebarea mea, atunci va rog sa discutati cu o persoana neutra despre asta, aveti nevoie de o parere obiectiva. Pentru copilul dv., ca intrebarile neraspunse nu stiu daca il ajuta.

Nu stiu varsta copilului dv. si poate nu e chiar indicat sa intram in atatea detalii referitor la povesti concrete. Totusi, la copii dezamagirea e mai mult abandon in genere.

Stimată doamnă avocat, recunosc că gândesc subiectiv şi emit păreri filtrate prin propriile trăiri. Realitatea asta, că un copil are şi mamă şi tată mi-am însuşit-o de la naşterea copilului, chiar dacă am avut parte de agresiuni fizice urâte din partea fostului partener.
Consider că al meu copil face parte din prima categorie.
Susţin, în continuare, că subcontientul nu-l pot controla, copilul simte din spatele zâmbetului frământarea mea.