Obligatii stipulate in Lg. priv. protectia minorilor, remedii in caz de nerespectare

Citez dna AVLIL: <Copilul e o fiinta independenta, separata de parinti, cu nevoi proprii care pot fi comune sau nu cu ale parintilor. Despre el e, despre dreptul lui de a contrazice, de a fi auzit, de a avea alta parere decat mama sau tata, despre libertatea lui de a le spune ca vrea la celalalt, despre nevoia lui de a petrece mai mult timp cu unul dintre ei intr-o anumita perioada, despre asta e vorba. Despre a-i cere parerea, despre a afla ce vrea el si nu sa auzi ce vrei tu ca adult...>

Asa e domna AVLIL??? zau? chiar asa?
Si daca copilul spune ca nu vrea sa plece la tata, ce ziceti?
Pai va raspund eu ce ziceti: ca e alienat de mama!!!
Se duc brusc pe apa sambetei si dorintele si libertatile si nevoile copilului si se aplica eticheta alienat de mama!
Asa arata dubla masura!

Doamna, as spune ca are o problema. Copilul poate spune ca nu vrea la mama, la tata ori la scoala. Totusi, il trimitem. Asta nu-i ia dreptul la opinie, asta nu inseamna ca face ce i se nazare.
Confundati drepturile de care aminteam eu cu dreptul de a face ce-l taie capul. E un minor, trebuie indrumat. Trebuie sa vedem de ce nu vrea, trebuie sa i se arate ca va suferi si el si tatal, rfelatia lor, programul mamei... ca exista consecinte neplacute pentru ca nu merge la scoala, extracurricular, tata.
Daca un copil are o problema cu mersul intr-un loc anume, trebuie verificat care e problema, asta inseamna sa-l asculti si asta face si legea. Daca un copil are o dorinta impotriva firii, trebuie vazut de unde vine ea. Si trebuie reparat, asta face si legea.
Daca e alienare, indepartare si din vina cui, asta nu o stabilesc eu. Poate fi manipulare, poate fi abuz, nu stiu. Legea, practica imi spune doar ca acel copil are o problema ce trebuie rezolvata.
A-i cere parerea unui copil nu inseamna a-i comunica toate conotatiile negative existente si inexistente in actiunile celuilalt parinte. Asta inseamna, dimpotriva, sa nu-l asculti, sa nu-i dai dreptul la o opinie proprie, sa nu-l ajuti sa ajunga independent. E opinia mea, care poate fi criticata.

Va raspund frumos, cu respect, fara luare in balon, va rog sa faceti acelasi lucru. Regret ca nu va plac opiniile mele, e normal sa existe mai multe opinii pe pamant. Totusi, vazand ca m-ati pus intr-o situatie nepotrivita si ca exista atatia ochi pe forumul acesta, sper sa pastram o linie mai obiectiva, sa nu presupunem ca eu sau altii ar gandi ceva anume. Multumesc inca odata, acesta nu e niciun avertisment, e doar o tinere a topicului in limitele regulamentului.

Da, sunt situaţii când copilul nu vrea la grădiniţă sau la şcoală; În primul caz, am întrerupt grădiniţa, am aşteptat 3 luni şi am revenit.Am stat prin apropierea 2-3 ore, copilul s-a asigurat că sunt acolo, apoi, încetişor, "pas cu pas" s-a obişnuit. Dar a fost efort comun părinte-copil-educatoare.La fel se poate întâmpla şi cu şcoala, dacă copilul e prea mic, se poate amâna un an.Nu toţi copiii se dezvoltă uniform. Şi mai este vorba de acomodarea treptată la situaţii noi.
Dar mai e un aspect important: la grădiniţă sau la şcoală, merg toţi copiii; deci e o normalitate ca toţi copiii să facă acelaşi lucru; dar a merge forţat azi la mama, mâine la tata, neapărat fără prezenţa stânjenitoare a unuia sau altuia nu e normalitate şi copilul simte asta. Ştiu cât de bucuros era copilul când, în sfârşit, s-a plimbat prin oraş de mână cu tata şi cu mama, el fiind la mijloc.Dar nu aceeaşi bucurie a avut-o când tata s-a dus la grădiniţă cu familia sa şi a început să povestească cum nu e lăsat de mama cea rea să vadă copilul, evident, în faţa tuturor, personal şi copii; s-a simţit ruşinat şi rănit. De ce? fiindcă nu era ca restul copiilor. Copiii au început cu întrebările, nevinovate, dar care atingeau un punct sensibil; După ceilalţi copii veneau părinţii la terminarea programului, se interesau ce isprăvi le-au mai făcut odraslele, etc., nu dădeau buzna când tocmai repetau pentru serbare, să o ponegrească pe mama.
Şi, aşa cum scria un psiholog de la Autoritatea Tutelară:
"Cercetările de specialitate au arătat că nici un copil nu-şi uită trăirile rele timpurii, ci le ancorează structural, ele se vor întipări în structura de personalitate care se va forma şi se vor manifesta bolnăvicios, mai ales în situaţiile de criză"
copiii aceştia simt ceva ce nu-şi pot explica, poate ceva între teamă, ostilitate, repulsie, poate nu simt iubirea părintească de care au nevoie. E ca şi cu alergiile, odată apărute, omul nu mai scapă de ele.

Dna AVLIL, desigur ca avem opinii diferite. In asta consta frumusetea si placerea dialogului!
Exemplele pe care le dati cu scoala si care au devenit asa ca sa zic clasice, pacatuiesc prin aceea ca ignora esenta motivarii.
In viata facem o multime de lucruri pentru ca trebuie si un procent foarte mic, pentru ca ne place!, iar diferenta o percepem chiar inainte de a o intelege.
Spunem copiilor: <Spala-te pe maini, ca altfel o sa te imbolnavesti>, <Culca-te ca maine nu o sa te poti trezi dimineata sa mergi la scoala>. Copilul le invata ca pe niste indatoriri, acestea sunt de la capitolul <trebuie>.
Intrebarea e, parintele nerezident isi doreste ca fiului/fiicei lui sa-i faca placere sa plece cu el, sau sa inteleaga ca trebuie, si ca deci e o obligatie, poate uneori la fel de neplacuta cu a invata ptr teza de la chimie? Si credeti ca daca ii repetam constant ca trebuie sa invete la chimie va ajunge si sa-i placa?
Eu zic ca cu cat mai mult insisti, cu atat mai clar obtii reactia adversa. Si cum repetitia e mama studiului, fa-l sa repete de 10 ori ca nu vrea, ca nici nu-l mai scoti din faza asta!

Imi e greu sa va explic de ce, dupa mine, copilul invata la chimie daca ii place chimia si nu invata daca nu ii place si asta e normal.
Copiii, dupa mine, nu trebuie. Adultii din jurul lor trebuie.
Iar o relatie cu familia se intretine, ii face bine copilului. Ca arata fiecareia dintre parti ca se duce la tata/mama ca trebuie, nu conteaza. Vad la copii cum fac asta fata de ambii parinti. Rar vad copii care diferentiaza empatia fata de parinte cu trairea proprie. Si asta dupa o varsta doar. Asa incat, trebuiele asta cu care arata unui parinte ca e nevoit sa plece cu celalalt, rareori are la baza o realitate a refuzului propriu de a pleca.

De acord cu dv., Martoze. Sunt zeci de educatori care gresesc asa cum ati aratat mai sus, e regretabil ca unui copil sa i se intample ca educatorii sa vorbeasca de fata cu ei despre ei. E urat, un educator ar trebui sa stie sa managerieze mai bine situatiile de acest tip.
Normalitatea e ca parintii despartiti sa fie frustrati. E normal ca un copil sa aiba relatii cu ambii parinti, cu unchii si verii sai... ca si mersul la scoala sau alte trebuie din viata lui.
Totusi, inca odata, copiii nu trebuie. Si copiii nu se maturizeaza fara suferinta. Incepe inainte de un an si se termina... cand murim. Fiecare pas inainte, mai ales la varste mici, se face cu ceva suferinta.
De la traumele primelor caderi, frustrarea de a vorbi cu viteza prea mica, stresul de a imparti jucarii sau de a termina joaca, multe se inteleg cu plans si e ok. Pana si intrarea in colectivitate, de care au mare nevoie in jurul varstei de 3 ani, se face cu multe traume si foarte multe intrari in colectivitate lasa urme.

Normalitatea, situatiile curente, astea sunt legiferate si e firesc ca un copil sa traiasca cu ambii parinti fara traume majore. Ideal e ca toata lumea din jur sa ajute la asta, insa deseori sunt parinti, educatori, formatori importanti in viata lui care procedeaza traumatizant pentru copil. Nu e un capat de lume, toti suferim din dragoste, toti ne-am maturizat cu frustrari si plansete, e normal, nu vad logica emfazarii suferintei copilului. Suferi, e normal, cresti, e la fel de normal. Nu-i poti schimba pe cei din jur, e normal, asa ca ne adaptam la ei ca sa ne fie mai usor noua. E normal.