Refuzul minorului (Art 913 CPC) si..tot cortegiul 910-914 cu 906

Plangeri penale au fost, si de o parte si de alta. Nu eu le-am inceput. In ceea ce ma priveste, infractiunile reclamate au fost strict in legatura cu copiii.

Din experienta mea, plangerile penale sunt o practica obisnuita pentru a te razbuna, indirect, pe fostul partener. Sunt justificate in cazuri de agresiune sau violenta, furt, adica motive reale...insa, destul de usor, se pot face plangeri pe motive fantasmagorice (mie mi-a facut vreo cinci plangeri penale si vreo sase la Protectia copilului), doar pentru a tracasa sau a provoca pierderi financiare partenerului. Copiii devin implicati fara voie, caci vad parintele pe care il iubesc suferind si trecand prin probleme, stress...ceea ce cauzeaza o reactie de respingere fata de cel care a provocat stresul. Din pacate, anumite emotii negative se stabilizeaza in sufletul copilului si e foarte greu sa depaseasca aceste traume.
Uneori, poate e chiar mai bine sa lasi sa treaca ˝nepedepsita˝ o fapta care nu este foarte grava, decat sa prelungesti prin procese penale agonia perioadei de separare prin divort. Este greu si este pentru oameni cu tarie sufleteasca, dar rasplata ar putea fi ca viata sa li se pară din nou frumoasa copiilor.

Nu e cazul. Din ceea ce v-am spus, cred ca ati inteles ca nu eu am deschis Cutia Pandorei. Puneti dvoastra, asadar, resentimentele acolo unde trebuie. Desigur, ajutorul de specialitate a fost neprecupetit.
In alta ordine de idei, nu toate plangerile penale au ca rost si finalitate condamnarea cu executare a celuilalt parinte. Odata corect si impartial tratate, nu fac decat sa evite o persistare in infractiune.

Dna Irina, ma tem ca faceti o confuzie. Probabil ca tatal v-a facut o plangere penala in baza Art 379 alin 2) Cod Penal. Ptr ca in acel articol se cere constatarea repetabilitatii, e firesc ca palangerea sa fi fost completata cu alte episoade. Practic exista o singura plangere, implicit un singur dosar penal, la care se mai pot aduce completari. Ati primit vreo rezolutie in acest dosar, din partea procurorului? Apoi, si la DGASPC, se deschide, la fel, un dosar. Care se va inchide odata ce DGASPC va fi furnizat un raspuns clar, bazat pe investigatia pe care sunt OBLIGATI sa o faca.
Din pacate Alienarea Parentala exista si ea se poate manifesta sub o forma naiva, inca din casnicie. Sunt multe mame care, ptr a determina un copil neascultator, il ameninta ca il cheama pe tata cu cureaua. Si mai din pacate, dupa despartire, alienarea parentala poate capata valente obsesive. O mama poate sa fie f buna ptr copilului ei ca si crestere generala, dar poate pacatui grav in ceea ce priveste relatia acelui copil cu tatal lui.
Nu sunt deloc adeptul isteriei care incearca a se creea printr-o aparitie brusca, in vreo lege, a acestei disfunctionalitati. Exista destule nuante si in ceea ce priveste afectarea copilului, cat si prestatia in acest sens a mamei.
Dar sunt adeptul respectarii dreptului tatilor de a-si intalni copiii. Iar ptr asta nu exista Master Card.
Exista doar o hotarare judecatoreasca care statuteaza acest drept, atat in beneficiul copilului CAT SI IN BENEFICIUL TATALUI! Credeti ca mie nu imi e dor de fetele mele? Credeti ca nu astept cu infrigurare vreun semn de la ele, macar ca raspuns la mesajele mele de dragoste? Credeti ca eu nu am nevoie, ca in momente de amaraciune, sa simt iubirea fiicelor mele?
Dvoastra cum ati rezista, in locul meu, cand unul din copiii dvoastra nici macar de ziua dvoastra nu va suna? Acelasi copil care imi cerea acum 5-6 ani sa fac ceva, orice, doar sa o iau la mine...
Mi-a placut sa fiu tata si inca imi place, chiar daca nu am un feedback prea afectiv din partea fiicelor mele. Stiu doar ca atunci cand ne vedem ne luam in brate. Si asta spune multe despre ce e..in spate.
O judecatoare inteleapta a aflat ca daca fiicele mele s-ar simti in pericol, prima persoana pe care ar suna-o ar fi tatal lor. Ma lupt ptr ele nu neaparat ca sa le recastig (e prea tarziu ptr asta), dar ca sa fie sigure ca tatal lor nu le-a abandonat. Le-am si explicat ca e dreptul lor sa ma refuze dar e obligatia mea sa ma lupt ptr ele. Lucruri pe care le vor intelege...peste ani.

Domnule shomo, dvs. aţi rămas cu amintirea copiilor dvs. Copiii dvs. nu mai sunt copii, deşi vor rămâne copiii dvs. până trăiţi.Ţin minte cum mă purtam cu mama la 14-16 ani,(tata tocmai a plecat dintre noi) nu vorbeam cu ea cu săptămânile, fiindcă mă credeam mare şi cine-i ca mine. Nici nu-i împărtăşeam trăirile, alea erau destinate prietenelor. M-am apropiat de mama după naşterea copilului, fiindcă ea s-a oferit să ajute..