minori si familie

Da, doamna. O dovada clara a celui mai puternic . MAMA. Creste copilul singura, are job, are o casa, are o familie si tine mereu fruntea sus. "tata" ce face? Plange si face plangeri. Si vrea ajutor pentru ca nu este in stare sa se descurce singur nici macar cu propriul copil...

Perfect, Maria. Foarte adevarat.

Domna maria

stiti care e ideea? Daca mama are job, familie, e fericita si implinita, ma bucur in mod sincer. Acum ca dvs faceti presupuneri ca tatal ar fi praf, cu fruntea plecata, probabil ca aveti nevoie de aceste ganduri, ca ma gandesc ca habar nu aveti ce mai face fostul.

Cat despre plansul tatalui strict vorbind de relatia cu copilul, va doresc un singur lucru: sa nu ajungeti vreodata ca cineva sa va tina departe de propriul copil, oricine ar fi acea persoana. Si nu vorbesc de ani intregi, vorbes asa de cateva ore. Cred ca doar cine nu e tata in adevaratul sens al cuvantului, poate sta relaxat departe de copiL trimitand doar niste bani in cont ca sa-l lase si mama si copilul linistit.

Ciudat cum intr-o discutie ce pretinde a fi despre sentimentele parintesti ale celui care nu si-a vazut copilul de ani de zile, apare o expresie precum "cu fruntea plecata". Cred ca pe aici se poate gasi si explicatia de ce unii nu isi vad copiii de mult timp. Probabil de atata frunte sus!
Ma intreb insa sincer, ca vad ca speculati ce stie, ce nu stie mama despre fostul, cum sunt vietile ambilor etc faceti, ce poate spera un parinte sa obtina din relatia sa cu copilul dupa ani de zile, ca sa va citez, in care nu a reusit nimic? Copilul pe masura ce creste intelege din ce in ce mai bine ce se petrece in jurul lui, si aici nu ma refer la copii mici, ci la copii ceva mai marisori, din clasele primare. Ce il va face pe copilul care nu a relationat cu parintele nerezident (oricare ar fi fost motivele, vina mamei, a tatalui, distanta etc) pana in clasa a2a sa doreasca sa relationeze din clasa a 4a? Cam care ar putea fi declickul lui personal? Sau ne bazam exclusiv pe ceea ce zicea Martonze, bagam copilul in sac si il punem pe spate? Si pentru un astfel de copil, mai marisor, ce sentimente se vor naste ca urmare a unor astfel de demersuri? Credeti ca se va gandi: "acum ca vad cate procese, cati oameni, cate amenzi, cata hartuire exista, imi dau seama brusc cat de mult imi doresc din tot sufletul sa plec cu celalalt?" Sau de fapt nu conteaza sentimentele copilului, ci conteaza doar "victoria" de a-l lua in sac? Si daca ajungeti cu sacul acasa si copilul plange sau e vizibil nefericit, sau pur si simplu isi doreste sa se intoarca la celalalt, tot victorios va veti simti?
Cat egoism si in fapt lipsa de iubire fata de copil ascunde "luarea in sac"! Cat de mult trebuie sa conteze orgoliul personal (fruntea plecata/sus) fata de suferinta sau macar lipsa de dorinta a acelui copil de a va insoti! Ce consecinte are un astfel de demers pentru copil, desigur nu conteaza. Ca isi va dori si mai putin sa fie cu celalalt parinte, iarasi nu conteaza. Ceea ce conteaza este ca nerezidentul l-a pus in sac, dupa ce anterior l-a carat la audieri, la expertize, la consilieri, cu sau fara executor, politie etc. Premisele unei adevrate iubiri. Cred ca mamele a caror copii sunt supusi unui astfel de demers pot fi convinse ca dupa o astfel de procedura copilul nu va mai vrea veci pururea compania celuilalt. Cine a castigat? Probabil ambitia fruntii sus! Cine a pierdut cu traume? Copilul!

proastasatului, aveti mare dreptate in ceea ce spuneti, cu bagatul copiilor in sac.
V-as ruga insa sa vorbiti si de restul, cei care nu sunt dati la programul de vizita, care stiu ca daca pleaca cu tatal mama se supara si sufera. Sau despre cei care sunt speriati, ca tatal ii va face rau, ca ii va rapi. Sau despre cei care nu stiu ca tatal sta in fiecare week-end in fata usii iar ei sunt dusi in alta parte. Despre cei care cred ca mama duce financiar tot gruel desi tatal da in fiecare luna sume mai mult decat considerabile.
Aveti idee doamna despre asemenea traume? Oare ce simte un copil caruia I se ia un parinte?
Aveti idee cam la ce a fost supus un copil care desi a avut o relatie extraordinara cu tatal inainte de divort, acum tremura de frica si nu stie de ce? Pentru ca nu poate spune ca tatai I-a facut ceva, doar ca mami sigur isi aminteste?
Nu mi se pare, correct, firesc sau normal sa excludem nici o trauma. Sau daca abuzul e facut de mama, nu se mai numeste abuz?