Refuzul minorului (Art 913 CPC) si..tot cortegiul 910-914 cu 906

Martonze,

am plecat de la premisa ca:

1. statistic, procentul de mame furioase e mare (acesta este un fapt de notorietate). Pentru amuzament va pot indica niste articole scrise de diverse doamne divortate care vorbesc raspicat despre cum isi pedpesesc fostii soti prin luarea copilului. Sunt femeie, in mod evident nu intentionez sa ponegresc exemplarele feminine care cresc singure un copil dupa divort, vorbim de o simpla statistica :)

2. si procentul de tati care uita ca au copii e mare, dar procentul celor care reapar brusc cu pretentii dupa 11 ani de absenta, si merg inexplicabil pana la executare silita, e destul de mic, sa fim seriosi. Eu, personal, nu am avut asemenea situatii. Am avut in schimb tati care au incercat sa obtina contact cu copilul si nu au reusit.

3. Unde sunt 2, adevarul e undeva la mijloc.intotdeuana, mai ales in asemenea situatii. Si mama minte, si tatal minte. E un fapt.

4. Intre a presupune ca mama e o sfanta, tatal un barbar, psihologul a fost mituit si instanta una dintre cele mai incompetente, prefer sa nu cad in absurd si sa plec de la premisa ca SUNT SANSE FOARTE MARI CA MAMA SA NU SPUNA INTREGUL ADEVAR. Traim intr-o tara nenorocita, stiu, dar totusi, exista intotdeuana o regula si exista si exceptii.

Si concluzia este:

1. Mama sa se gandeasca bine daca are sau nu vreo contributie la atitudinea copilului.

2. Mama sa se gandeasca serios daca tatal este sau nu o sursa de pericol pentru copil,

3. Sa priceapa porin consiliere ca forta nu e o solutie.

Aceste 3 concluzii sunt deziderate absolute, de obicei nu se ajunge la ele, dar macar se mai schimba ceva, oricat de putin.

Si inca ceva: sub nicio forma nu exclud trairile rele ale copilului, dimpotriva. Dar eu nu caut vinovati aici, eu nu sunt (si nici mama copilului nu este) Dumnezeu, ca sa vad cine a gresit si trebuie pedepsit. Asta tine de educatia, moralitatea si inteligenta fiecaruia. Ceea ce am incercat in schimb a fost sa arat este ca legea nu este aberanta, ea are un scop, se aplica anumitor situatii determinate si evident nu se va aplica altor situatii.

Si tatal la ce propuneti sa se gandeasca?
Daca imi permiteti dna av eu as avea o sugestie in acest sens: Sa se gandeasca la faptul ca ABSOLUT TOT ce face are consecinte, multe...pe timp lung!
Ai asumat sa pleci cand copilul era foarte mic, sa lipsesti din primii lui ani de viata, sa generezi si sa lasi sa creasca in mintea si sufletul unui copil o sumedenie de intrebari, de dureri, de nedumeriri etc carora celalalt parinte le-a raspuns cum s-a priceput. Bine? prost? cu furie? cu intelegere? cu razbunare? cu frustrare? nu stiu, Ce stiu e ca 11 ani nu ti-a pasat! Inseamna ca ai acceptat oricare dintre aceste variante!
Vii acum ca un copil razgaiat, cu o inteligenta emotionala zero, si te astepti sa fi primit ca si cand ai fost 15 minute dupa paine?
Dna avocat, imi permit o opinie oarecum contrara: in privinta copiilor nu e despre "lupta", ci e despre dragoste, responsabilitate si grija! Acestea nu pot fi inlocuite nici cu hotarari judecatoresti, nici cu executari silite, nici cu plangeri penale si nici macar cu consiliere psihologica. Au trecut niste ani doamna, cu bunele si relele lor, metaforic putem merge la chirurgul plastician, putem folosi cele mai scumpre creme si tratamente, etc dar, timpul nu iarta! nu mai avem 25 de ani, ci 36! 11 ani au trecut si au lasat urme, ce e asa de greu de acceptat?
Ca si in cazul animalelor, legatura, atasamentul se creaza prin ingrijire si prezenta. Copilul a fost bolnav, s-a dat prima oara cu sania, a mers la gradinita, a avut prima zi de scoala, a venit de 12 ori Mos Craciun, etc si tatal a lipsit la toate acestea. Credeti ca vor putea fi inlocuite cu consiliere si art cutare coroborat cu art cutare?
Daca acesti tati au apetit masculin de lupta, poate i-ati putea sfatui sa aiba apetit si pentru asumare si responsabilitate, macar de acum incolo! Daca nu, hai sa ne prefacem, intr-o totala ipocrizie, ca nu s-a intamplat nimic, si atunci sa continuam sa incercam sa castigam dragostea copiilor cu DGASPC-urile si cu instantele si sa ne miram pe forum-uri de ce nu ne iese!

Eu, daca as fi judecator, as refuza sa judec un divort cu minori, indiferent de vreun acord care mi s-ar baga sub nas...din lipsa de probe in baza carora sa dau o solutie cat mai corecta, in special ptr minori!
Nu am un DGASPC care sa-mi puna la dispozitie rapoarte bianuale, constand in discutii cu cei deveniti parinti, ca sa pot urmari un anumit istoric.
Totodata nici parintii veniti acum sa-i divortez, nu au tinut un jurnal...in perspectiva divortului.
Am doi avocati guralivi si doi parinti muti.
Asadar as retine cererea lor de divort si i-as trimite acasa...sa stranga probe. Neaparat le-as cere sa-mi faca dovada ca minim 1 an au trait separati si, evident, ce s-a intamplat in acel an. I-as pune sa-mi aproximeze necesarul material al copiilor lor (in acord cu statutul social pe care si-l revendica) si i-as pune ca in aceasta perioada predivort sa constituie garantii materiale pe 3 luni la un notar. I-as cere notarului sa ma notifice atunci cand unul dintre parinti apeleaza la garantie din cauza ca celalalt parinte nu mai contribuie.
Abia pe urma as fixa pensii si drepturi de legaturi.
Apropo, daca un tata cere drept de legatura si eu i-l acord, atunci dreptul acela se transforma in obligatie. Nu o respecta 1 an cel putin 70%, il decad, si-i multiplic pensia.
Totodata nu as pune tatal refuzat de minor sa-si dovedeasca nevinovatia (capatand bani in schimb) ci as obliga mama sa dovedeasca vinovatia tatalui, ca sa-l decad din drepturi.
In fond, cine ne grabeste...cu divorturile?
Si inca ceva: as prefera sa judec divorturi si sa las partajele colegilor mai ...tehnici. Eu am grija de copii iar in partaje e vba de bani. Nu vreau sa gresesc nici la divort, dar nici la partaj.
Dar daca as cere toate astea voi fi intrebat de ordonatorul de credite: Pai dle judecator, va credeti in Canada?

Domnule Shomo, nu se va intampla niciodata asa ceva in Romania.

Poate chestiunea cu minorii sa se intample peste vreo 10 ani si ar fi corect sa fie asa.
Motivele le-am expus pe lar in topicul celalalt.

E clar ca sunt cele mai slabe procese cele de dreptul familiei din toate punctele de vedere.

Procesele sunt slabe ptr ca legile sunt slabe si apoi se cere perfectiunea judecatii. Nu e treaba mea si nici a dvoastra, sa gandim legile corecte. Sunt altii platiti gros ptr asta. Si apoi este si experienta judecatorilor. Cate initiative de schimbare ati vazut de la judecatori?